„În lumea asta trebuie să fii un pic prea bun pentru a fi îndeajuns de bun“ – Pierre de Marivaux.
Părinții mei au fost amândoi profesori și spuneau frecvent că nu există copii proști ci doar copii nereceptivi (din diverse motive), unii chinuiți de muncă sau nevoi acasă, fără putere de concentrare. Așa că am fost de la bun început familiară cu teoria lui Daniel Pennac în ceea ce privește loazele. Lenea și obrăznicia nu sunt explicațiile pentru rezultatele școlare slabe ale unui elev. Elementul forte, cel pe care prea puțini profesori știu să-l elimine din viața unui școlar, este frica acestuia. Frica de penibil, frica de ce vor spune colegii dacă greșește, frica de a fi veșnicul purtător al notei 4 și provocator al silei profesorului care îl interoghează. Eliminarea acestei frici, acestui zăvor care nu dă nici o șansă informației să circule prin mințile elevilor slabi la învățătură a devenit prioritatea sa numărul unu atunci când Pennac a devenit profesor.
Necazuri cu școala este o carte cu și despre loaze, dar mai ales despre șansele pe care loazele, oricât ar fi de loaze, ar trebui să le primească mai întâi din partea 
profesorilor și apoi din partea familiei. Pennac scrie din toate cele trei ipostazele, cea de elev loază, cea de profesor și chiar și cea de părinte. A avut la rândul lui destule necazuri cu școala în copilărie și adolescență ca apoi, la maturitate, să ajungă unul dintre acei profesori care nu predau o lecție pentru elitele unei clase ci (mai ales) pentru elevii considerați irecuperabili. De la bun început ne spune că Necazuri cu școala n-are nici o legătură cu școala care se schimbă – din societatea care se schimbă. Cartea este despre durerea loazei dintotdeauna și despre neputința părinților și profesorilor de a înțelege această durere, despre interacțiunile necazurilor școlare și familiale ale unui elev slab. Ca exemplu: una dintre condițiile în care ți se permite să fii cu adevărat prost este ca în același timp să fii cât se poate de discret. Ca loază n-ai dreptul primului în clasă, nu poți să alergi, să glumești sau să faci farse ca toți copiii. Dacă totuși nu te poți abține profesorii vor considera că adaugi insolența nulității tale deja cunoscute de toată școala. În schimb, dacă te abții, nu-ți mai rămâne nimic iar singurătatea elevului slab, care nu face niciodată ce trebuie, te va devora încet și sigur.
Ajuns la maturitate Pennac le explică elevilor săi de ce trebuie să învețe. Nu pentru notă, nu pentru părinți și cu siguranță nu pentru profesori. Nu, trebuie să învețe măcar pentru ca să descrie corect sistemul și mecanismele acestuia față de care se revoltă pentru ca abia apoi să le poată combate. Trebuie să învețe pentru puterea pe care o obții odată cu cunoștințele, pentru a putea discuta de la egal la egal cu cei care îi vor disprețui fățiș. Cât de bine a știut Pennac să surprindă portretul intelectualului moderator de emisiune culturală care este – vezi doamne – oripilat de violența limbajului folosit de tinerii din ziua de azi, de sărăcia lui, de grosolănia sexuală a injuriilor etc. etc. Am recunoscut cel puțin doi moderatori de același fel și la noi, veșnic panicați de forma limbajului de cartier, veșnic speriați de agresivitatea cuvintelor nerecunoscute de dicționar, chiar dacă Pennac vorbește despre intelectualul tipic francez.
Explicația sentimentului de frică a intelectualului din clasa de mijloc față de o parte a societății pe care n-o înțelege, copii ai muncitorilor din clasa de jos din cartierele mărginașe este atât de simplă prin ce spune Pennac: săracul vorbește tare, vorbește cu atât mai tare cu cât este înconjurat de săraci, care vorbesc tare la rândul lor. Săracul înjură mult, uneori apelează la înjurături cu sensuri sexuale sau chiar religioase, ba chiar amândouă la un loc. Săracul folosește deci oximoronul și iată că săracii și intelectualii clasei de mijloc au acest lucru în comun. Cine-ar fi crezut doamnelor și domnilor? Săracul, e adevărat, mai folosește și argoul. Îl folosește pentru a-l face pe cel bogat să creadă că are ceva de ascuns. O lume, un univers întreg care are nevoie de o limbă specială pentru a fi descrise. În realitate însă – acest sărac – este atât e sărac încât nu are nimic de ascuns, argoul nu face altceva decât să camufleze disperarea. Nu vrea să fure, nu vrea să revendice, nu vrea să intre cu forța în dicționar. Nu confiscă gramatica și deci nu pune în pericol integritatea minților luminate. Vă recomand filmul Monsieur Lazhar – pentru profesorul pe care presupun că l-am întâlnit cu toții măcar o dată în viața școlară.
Există din păcate și o diferență cât se poate de clară între violența cunoscută lui Pennac din timpul școlarizării sale și cea a tinerilor elevi de acum. Însă după ce zappezi ca el și vezi știri, filme, reallity show-uri pline de violență și agresivitate, alături de falsa alarmă potrivit căreia toți copiii cartierelor sunt posibili infractori și aleargă pe străzi pentru a-i face de petrecanie aproapelui, la final, rămâne de fapt – o singură imagine.
Cea propagată prin mai toate canalele media, cea a copilului, adolescentului, tânărului ca terorist național, incult, ignorant și dușmănos pentru că așa vrea el. Exact așa cum familia și profesorii bănuiesc loaza de reavoință și îi repetă la fiecare ezitare, la fiecare greșeală – „O faci dinadins!“ Și imaginarul arătător întins în mod acuzator spune fără drept de apel: „Tu ești vinovatul, singurul vinovat, și pe deasupra în mod voluntar vinovat!“ Și asta atunci când loaza nu-și mai dorește decât puțină înțelegere și poate, cu puțin noroc un dram de dragoste care să o readucă pe drumul cel bun spre educație.