Marele oraş Alexandria acoperă multe. Pribegi din toate colţurile Egiptului, bătrâni şi tineri, oameni pierduţi care doresc să se caute sau, dimpotrivă, să se piardă în marele oraş şi să nu se regăsească niciodată. Acolo, într-o Alexandrie care a cunoscut şi vremuri mai bune şi mai înfloritoare, există o pensiune, se cheamă Miramar. Iar la Miramar universul se clădeşte contondent şi colţuros, din puţine personaje, care mai de care mai deosebit de cel de lângă el, fiecare cu vârsta, cu nebunia, cu amintirile sale răscolitpare, cu perversităţile sau cu regretele lui.
La Miramar locuiesc şapte suflete. Sufletul primordial al locului este Mariana, patroana, care este aici de când lumea, 
deşi are doar 57 de ani. Este simbolul unei vremi în care ea strălucea şi oraşul strălucea, iar acum se sting amândouă în paralel, slabă consolare. A doua femeie este Zohra, o tânără, fugită din satul său de teama sorţii care le aşteaptă pe ţărăncuţele fără un cuvânt de spus de-abia ieşite din adolescenţă. Adică măritişul cu cineva nedorit.
Ceilalţi cinci locatari sunt cinci bărbaţi. Doi câte doi dintre ei fie s-au mai întâlnit în viaţă, fie au meserii oarecum asemănătoare, fie sunt interesaţi de aceeaşi femeie. Întrepătrunderile acestor personaje sunt fascinante, iar fiecare îşi spune povestea din unghiul lui de vedere, iar unghiurile sunt atât de divergente încât te întrebi dacă ei văd şi povestesc aceeaşi istorie.
Dar, prin nişte circumstanţe crude şi chiar tragice, povestea devine comună, iar fiecare dintre locatarii pensiunii sunt implicaţi, într-un fel sau altul în deznodământul dureros.
Dincolo de universul mic din Miramar, Naghib Mahfuz, deţinător de premiu Nobel pentru literatură în 1988, descrie o lume în schimbare, societatea egipteană cu valurile şi renaşterea ei, orice ar înseamna această renaştere. Unii putrezesc şi se usucă, alţii se înalţă profitând de noile oportunităţi, alţii doar supravieţuiesc, pentru aceştia din urmă nu s-au schimbat multe. Este o luptă între vechi şi nou, în care vechiul nu e neapărat rău, iar binele nu e neapărat bun. E un amestec de prăfuit şi respiraţie proaspătă în cartea aceasta, într-o lume tradiţionalistă, cu dramele ei extreme şi cu amintirile ei, mai ales despre revelioanele din trecut.
Cel mai tare m-au impresionat personajele masculine, foarte bine trasate, foarte bine înlănţuite în jocul pe alocuri familiar, pe alocuri agresiv. Cinci bărbaţi într-o lume mică sunt greu de dus şi de suportat. Chiar dacă sunt imaginari şi literari. Chiar dacă unii dintre ei şi-au trăit viaţa. Chiar dacă alţii sunt superficiali.
Mahfuz a creat o lume confuză şi liniştită în mijlocul marilor modificări. Rămâne să ne dăm singuri seama dacă vremurile agită apele sau, pur şi simpplu, oamenii înşişi.