Marea, dimineaţa va părea o lectură aparte dacă ai cunoscut-o pe Margaret Mazzantini prin romanele traduse în limba română. De data aceasta, îşi alege protagoniştii mai mult din rândul personajelor masculine, iar majoritatea întâmplărilor se petrec într-un spatiu exotic, mai precis în Libia prinsă între perioada colonială şi înlăturarea lui Gaddafi.
Deşi povestea a doi băieţi prinşi în conflictul dintre civilizaţii este plină de întâmplări sfâşietoare, dramele sunt expuse prin detalii care-i oferă tristeţii un ecou poetic, amintindu-ţi de melancolia unor versuri scrise de poeţii arabi. De fapt, foarte multe pasaje din roman împrumută imaginile din legendele despre beduini sau despre caravanele strecurate printre dune, fără a cădea în tentaţia kitsch-ului cu iz oriental, deoarece Mazzantini ştie cum să facă trecerea de la poveştile atemporale păstrate în tradiţia nomazilor din desert şi evenimentele istoriei contemporane.
Farid şi Vito trăiesc în două lumi diferite. Grija lui Farid este să nu moară de sete în timp ce străbate clandestin Mediterana în drum spre ţărmul italian, alături de mama lui, care vrea să-l apere de atrocităţile comise de armata lui Gaddafi înainte de-a fi înlăturat de la putere. Viitorul promiţător are, pentru Farid, mirosul venit din rezervorul bărcii pline de refugiaţi. Aceştia sunt priviţi cu milă, dispreţ sau teamă de locuitorii oraşului unde locuieşte Vito, abia ieşit din adolescenţă. Vito, care locuieşte în sudul Italiei, se bucură de liniştea oferită de-o ţară ce nu cunoaşte dezastrele unei dictaturi, în schimb resimte însingurarea celui fără ţel, fără visuri, pierdut într-o lume unde oamenii îşi exorcizează anxietăţile în cluburi de noapte, prin atingerea unor corpuri anonime pe care le refuză după trezirea din beţie, nicidecum prin tâlcurile şi poveştile spuse de un bunic în deşert.
Totuşi, aceste două personaje au ceva în comun: Libia şi statutul de refugiat al mamelor. Vito este legat de Libia prin nostalgia mamei sale ce provenea din rândul ţaranilor italieni aduşi în nordul Africii de Mussolini, apoi alungaţi brutal de armata lui Gaddafi, la începutul anilor ’70. Farid a lăsat în Libia o copilărie şi o gazelă strecurată la asfinţit în curtea micuţei sale case. Imaginea gazelei devine proiecţia fragilităţii sale şi a blândeţii materne. Angelica, mama lui Vito, a lăsat în Libia prima iubire şi oaza tihnită ce nu va fi regăsită niciodată în Italia, ţara de origine a părinţilor ei. Cei doi protagonişti se caută inconştient într-o simetrie a durerii ce aduce laolaltă oameni de pe continente diferite. Margaret Mazzantini le construieşte poveştilor în paralel, iar cititorul se întreabă, după fiecare pagină, dacă traversarea mării îl aduce pe Farid în preajma lui Vito, de care l-a legat o istorie comună, dar neştiută.
În timp ce parcurgi romanul, te năpădesc trăiri duioase, cum ar compasiunea, sau, dimpotrivă, poţi fi cutremurat de revolta faţă de instanţa invizibilă care decide ca unii copii să trăiască într-o ţară unde sărăcia şi dictatura traumatizează. Ţi se va strânge inima citind despre acea emoţie a micuţului Farid, care vede marea pentru prima oară, după ce şi-o desena în minte asemenea mantiei unui sultan, apoi, când se lăsa purtat de valuri, o credea un animal fără chip, sau când vei da peste rândurile despre mama care-i umezeşte buzele ce amintesc de crăpăturile solului uscat de arşiţă. Deasupra tuturor dramelor pluteşte vorba înţeleaptă a bunicii lui Vito:
Istoria e un miriapod şi fiecare picior trage în altă parte, iar în mijloc se află trupul nostru.