Miercuri, 27 aprilie, la Librăria Humanitas Kretzulescu a avut loc lansarea romanului Raiul inocenților de Lidia Staniloaie. Pe lângă autoare, a vorbit despre carte și Mihail Neamțu – teolog și eseist.
Din punctul de vedere al lui Mihail Neamțu apariția acestei cărți a punctat foarte bine octava pascală în care ne aflăm, pentru că romanul conține niște minieseuri teologice despre suferințe, libertatea ca semn al dragostei lui Dumnezeu pentru om, puterea celor slabi în fața vicisitudinilor istoriei.
Lidia Staniloaie a afirmat că romanul prezintă toate situațiile din vremea comunistă, problemele grave trăite de familii, sunt surprinse faptele care s-au petrecut în secolul XX și perioada cumplită care a dus la dezumanizarea societății și la lipsa de omenie.
Maiorul Bota un mediocru și zelos al Ministerului de Interne și enigmaticul Ioachim, sunt personajele centrale ale cărții. Ioachim reflectă ființa diafană și luminoasă care polarizează tot romanul, într-o lume susținută pe pilonii fricii și ai terorii. Ioachim încearcă să evadeze din lumea captivă a comunismului și să intre în cea a spiritualității, a lui Dumnezeu, cu ajutorul călugărului Antonie. Mărturia despre viața concentraționară pe care Lidia Saniloaie o arată în carte, are un plus de valoare dacă ne gândim că părintele Stăniloaie a fost victima experienței exilării în închisoare. Este romanul care face dreptate părintelui Stăniloaie și restituie adevărul.
Pe lângă latura politică, romanul conturează și dragostea platonică dintre Ana Bota (fiica maiorului) și a lui Ioachim, cuprinși de o tensiune morală care se va rezolva însă, la finele romanului.
Raiul inocenților este o carte a convertirilor, o mică frescă a societății românești din vremea comunistă, cu un spectru larg de personaje, figura martirului, cu o încleștare profundă în anii comunismului, despre care azi puțin mai vor să-si aducă aminte.
Întrebarea pe care o adresează Lidia Staniloaie este: putem ierta și uita oare acei oameni?
Fragment:
„Ioachim cioplea o crenguță de alun. O găsise jos în cale și-o luase cu el. Avea o formă ciudată, prefigurând o făptură stranie, contorsionată. De câteva zile încerca el s-o dibuiască. Dar făptura aceasta neliniștitoare nu se lăsa descoperită. Se ascundea în lemnul uscat descumpănindu-l pe tânăr.
Degeaba, se văita el, nu-i dau de cap. Mereu mi se pare c-ar putea fi altceva. Ia mereu chipuri noi și mă amăgește. Ce spuneai, parinte? Cine știe, poate mișcarea de care vorbești din acel misterios sistem de coordonare, ne dă senzația de provizoriu pe care-o simțim toată viața. Și atracția teribilă de-a întinde brațele și de-a zbura. De-a plana, așa, pur și simplu, peste vid, de-a ajunge dincolo de valea noastră de munții din zare, dincolo de…de ce? Ai vrea să zbori părinte Antonie? Dacă în locul meu ar fi Altcineva și ți-ar spune: „Vino la Mine”, asa cum l-a chemat pe Petru odinioară, te-ai duce? Ai păși în gol, cu liniște și calm, și ai pluti nu-i așa?
(……)
Vă închinați imaginii voastre de eroi puri, aureolei voastre de martiri, ca la un idol! Imaginea asta de martir, care-i produsul secolului nostru blestemat și-al tuturor secolelor în care oamenii au suferit, și-au fost torturați și-au trait în robie, și-n mizerie morală! Un idol confecționat din sângele vostru și din lacrimile părinților vostri, și-ale copiilor vostri, și-ale tuturor celor care vă iubesc și suferă pentru voi! Vă gânditi voi la ei? Acceptati voi să faceți sacrificiul gloriei voastre și al numelui vostru imaculat și al conștiinței voastre curate pentru ei? Nu! Nici o concesie pentru nimeni! Nici pentru ei care vă iubesc și pe care îi distrugeți, nici pentru ei care vă urăsc și care vă distrug.”