Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său – metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane – pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
O fotografie reprezentând un peisaj din partea de nord a Japoniei aduce irealul şi adrenalina în viaţa personajului central, angajatul unei agenţii de publicitate. Când ultimul divorţ l-a împins spre o burlăcie forţată şi fără perspective, o tânără de-ale cărei urechi este fascinat (se mai zice despre japonezi ca mai au câte un fetiş sau două) îi prezice o viaţă complicată de multe oi. A doua zi este chemat la birou pentru a-i oferi nişte răspunsuri unui personaj sumbru, intrigat de oile dintr-un peisaj reprodus într-unul dintre buletinele de promovare a unei companii. În mijlocul turmei, o mioară fantastică îi atrage privirea unui personaj din lumea subterană a Japoniei. Acest personaj reprezintă 
interesele unui fost soldat, considerat şi criminal de război, răpus acum de nişte afecţiuni cerebrale incurabile. „Blazonul“ soldatului ajuns între timp stăpânul din umbră al oraşului este oaia, aceeaşi oaie care se vede şi în fotografia veche publicată de protagonist. Sub ameninţare, personajul central porneşte în căutarea oii fantastice, un animal vital pentru continuitatea imperiului întunecat ridicat de fostul soldat.
Cum de-a ajuns imaginea reprezentând o turmă de oi în posesia protagonistului? Răspunsul ne va pune în faţă scrisorile Şobolanului, un personaj din trecutul acestuia, care îi trimite fotografia învăluită în secrete, rugându-l s-o publice într-unul dintre materialele create de agenţia sa. Fotografia este începutul unei aventuri bizare pline de personaje când întunecate, când hazlii, fascinate mai mult sau mai puţin de povestea oii şi a ţinutului îndepărtat. Murakami obişnuieşte să adauge mereu noi personaje de-a lungul romanului, le dispersează, apoi le reuneşte ca-ntr-un puzzle complicat. Nu contează imaginea de ansamblu, ci doar experienţele din timpul căutarii pieselor ce vor fi puse cap la cap.
Înainte de-a porni în căutarea oii fantastice, protagonistul ştia cu exactitate două lucruri: că-n Hokkaido, ţinutul de baştină al mioriţei halucinante, au mai rămas câteva mii de surate din rasa ei, şi ca el nu mai are nimic de pierdut, de aceea nu se teme prea tare de ultimatumul impus de secretarul personajului atotputernic şi misterios, care vrea oaia numai pentru el. Ajuns într-o localitate îndepărtată din Hokkaido, îşi va regăsi un prieten uitat, va înţelege slăbiciunile umane şi va cunoaşte o Japonie arhaică, plină de arhetipuri deghizate în detalii simple, dar care pot oricând vira spre o altă dimensiune greu de surprins în explicaţii logice. De fapt, în romanul scris de Murakami, oaia devine un simbol al tuturor experienţelor umane care pot mistui sufletul prin trezirea contradicţiilor greu de împăcat, al furtunii venit dintr-un inconştient colectiv prea puţin explorat, ce îndeamnă fie la autodistrugere, fie la autocunoaştere.
În căutarea oii fantastice poate fi considerat jurnalul unei călătorii spirituale, iniţiatice, în afara unui spaţiu „profan“ şi plin de manii, obsesii, crize sau rupturi afective. Prin acest roman, Murakami dovedeşte că ştie cum să insereze fantasticul în real, ca-ntr-un colaj fabulatoriu lăsat chiar în mijlocul unei Japonii dinamice, alerte şi pline de furnicare gălăgioase peste care se „lipesc“ decupaje dintr-o compoziţie aparte, mai apropiată de peisajele lui Hokusai decât de geometria urbană. Trecerea de la banalitate la fantastic se face într-un mod aparent firesc, deşi câteva dialoguri sfidează regulile normalităţii cotidiene. Se vorbeşte despre mioara niponă înzestrată cu anumite calităţi ieşite din comun de parcă s-ar vorbi despre întâlnirile fixate după ziua de lucru. Nimic bizar sau greu de îndeplinit în lumea inventată de Haruki Murakami. Doar personajul principal şi cititorii mai rămân, din când în când, uimiţi.
Haruki Murakami le oferă personajelor sale căi de ieşire din rutina singurătăţii, devenită o capcană apăsătoare ce duce spre nefericire. Adesea, în romanele sale, personajele centrale îşi creează o lume proprie în mijlocul unui mediu ce predispune la izolare, recurgând la jazz, lecturi, experienţe senzualiste sau trăiri electrizante până la epuizare. De acestă dată, evadarea vine din inima unei culturi vechi, păstrate în unele zone mai greu accesibile din arhipelagul nipon, cum ar fi îndepărtatul nord, locuit de populaţia Ainu, considerata a fi unul dintre leagănele civilizaţiei japoneze, dar având nişte origini pline de enigme. Căutarea oii reprezintă, de fapt, reîntoarcerea în ţinuturile mitice din care-şi trage seva imaginarul colectiv japonez.
Murakami împrumută abilitatea naratorilor populari niponi de-a îmbina straniul, realismul, demonii, personajele pline de umbre şi misterele iniţiatice într-o compoziţie plină de semnificaţii şi trimiteri arhetipale, care nu este cu nimic mai prejos decât scrierile moderne, reîntoarse la plăsmuirile imaginarului primordial.