Aș dori să vă vorbesc despre un roman extraordinar, care se numește Drood și este scris de Dan Simmons. Un roman care a avut un succes incredibil și care urmează să fie ecranizat în curând. Dar mi se pare că-i mult mai interesant să vă povestesc mai întâi câte ceva despre autor – pentru că acesta este cunoscut și admirat mai ales în cercurile amatorilor de literatură horror, SF sau fantasy (adică de ceea ce se numește în general literatură a imaginarului) și este mai puțin cunoscut în rândul cititorilor de literatură mainstream. Ciudățenia constă în faptul că Simmons este cel mai mainstream dintre toți autorii de literatură a imaginarului și și-a câștigat notorietatea în rândul fanilor tocmai datorită acestei calități!
Dan Simmons a studiat literatura și a fost profesor (de literatură, bineînțeles) mulți ani, înainte să se dedice în totalitate scrisului. Este unul dintre puținii autori la care lista 
premiilor este mai lungă decât cea a volumelor publicate – pentru că romanele sale combină într-un mod captivant elemente SF, horror sau fantasy cu diferite referințe culturale, fiind la fel de apreciate de diferite categorii de fani. Lăsând impresia că scrie îndeosebi pentru a dovedi că nici un gen nu-i este dificil, Simmons a abordat la început literatura fantastică, trecând abia ulterior la SF sau thriller. Însă, indiferent de genul abordat, romanele sale s-au bucurat de același succes, atât din partea cititorilor, cât și a criticii.
Pe lângă cunoștințe uimitoare despre literatură și autori (cunoștințe normale pentru un profesor), Simmons are un talent narativ aparte, completat de o calitate rară: poate să intre cu ușurință în pielea personajelor sale și să se exprime (foarte credibil) în moduri cât mai diferite.
Să vă explic: primul său roman SF, Hyperion, este o preluare liberă a ideii din Povestirile din Canterbury. Șapte oameni se duc într-un pelerinaj. Pe drum își povestesc unul altuia motivele pentru care au ajuns acolo. Fiecare dintre povestitori are un mod propriu de a povesti, un limbaj specific, o mentalitate aparte, o cultură diferită de a celorlalți – adică avem, practic, șapte miniromane ce par scrise de autori diferiți. O manifestare asemănătoare a talentului lui Simmons o avem în Drood: romanul descrie ultimii cinci ani din viața lui Dickens, povestiți de prietenul și colaboratorul acestuia, Wilkie Collins. Nu se poate să nu știți cine e Willkie Collins, e imposibil să nu fi citit Femeia în alb sau Piatra lunii. Dacă vă aduceți aminte de aceste romane (Piatra lunii este primul roman polițist din lume și rămâne și acum o reușită a genului), veți remarca faptul că Drood este scris în stilul lui Collins (și, din acest punct de vedere, avem de-a face cu o capodoperă literară).
Am amintit mai devreme despre cunoștințele profesorului Simmons despre literatură și autori. Vă recomand să citiți duetul Ilion – Olympus (fac o paranteză – Simmons scrie cărțoaie groase, pe care editorii le împart uneori în două volume, pentru a fi vandabile și citibile) în care autorul își imaginează o lume a viitorului în care pe Marte este reconstituită lumea din Iliada (cu zei și eroi, exact ca în epopeea homeriană). Domnul profesor ne ține o prelegere minunată despre lumea homerică, plină de amănunte captivante, dar profită de ocazie ca să ne povestească lucruri la fel de captivante despre Shakespeare și Marcel Proust. Cărțile lui Simmons sunt un argument de necombătut împotriva ideii că amatorii de SF sau horror sunt indivizi inculți – pentru că succesul său este datorat, în primul rând, referințelor culturale. Cititorii săi înțeleg toate acele referiri la poemele lui Keats, la piesele lui Shakespeare sau la opera lui Homer. Așa cum cititorii romanului Drood ar trebui să priceapă mulțimea de detalii legate de viața literară și socială victoriană.
Și totuși, cum a reușit Simmons să transforme un roman biografic – extrem de documentat și care respectă cu fidelitate adevărul istoric – într-un roman horror? Simplu: folosind tehnica literară a lui Wilkie Collins. Collins este – după propria-i mărturie și după dovezile din epocă – un înverșunat consumator de opiu și derivate ale acestuia, astfel încât uneori nu mai știm unde se termină realitatea și unde începe delirul. Să fim bine înțeleși: în epoca respectivă, opiul era considerat un medicament care atenuează durerea, nu un drog. Celebra expresia a lui Marx – religia este opiu pentru popor – a avut, la vremea când a fost spusă, cu totul alt înțeles decât cel căpătat ulterior, filosoful comunist voind să spună că religia e un calmant care alină durerea poporului.
Punând cap la cap mistere reale (care ar fi fost finalul romanului neterminat al lui Dickens?), legături amoroase neclare, legături amoroase sordide, bârfe de tot felul despre lumea literară și cea actoricească, cu mistere inventate, Simmons procedează, într-un fel, precum Borges în unele dintre povestirile sale: amestecă o mulțime de fapte reale cu unele inventate (dar posibile), obținând în final o poveste captivantă, care, în ciuda dimensiunilor, se citește mai iute decât vă puteți închipui.