Cartea lui Vladimir Nabokov Un hohot în beznă a fost publicată în 1938 şi cine a citit Vrăjitorul – scrisă în 1939 şi publicată după moartea sa de fiul său care a găsit manuscrisul, în 1987 – şi Lolita, publicată în 1955, va sesiza cu uşurinţă motivul iubirii pasionale necugetate a unui bărbat matur faţă de adolescente. Am putea numi acest lucru „efebofilie“. Chiar Nabokov a considerat că Vrăjitorul este o pre-Lolită.
Acest nou roman începe ca o poveste şi chiar este o poveste scrisă pe nerăsuflate, o poveste de viaţă: „Trăia odată la Berlin, în Germania, un bărbat care se numea Albinus. Era bogat, respectabil, fericit; într-o zi şi-a părăsit nevasta de dragul unei amante tinere; a iubit; n-a fost iubit; şi viaţa i s-a încheiat printr-un dezastru…Amănunte sunt întotdeauna binevenite“.
Şi, dacă vorbim despre ideea amănuntului biografic vedem că amănuntul este chiar fata care i-a ieşit în cale. Cu siguranță este un amănunt biografic, pentru că viaţa acestui bărbat, înainte de această întâmplare, se scurgea linear, aşa cum un tren merge pe un traseu bine stabilit către destinaţia finală. Numai că nu a fost să fie aşa. Viaţa bărbatului, adică trenul care mergea liniștit, a deraiat tocmai din cauza fetei. Şi fata era o fată Nabokov, cu „farmece înduioşătoare“, cu „liniile ca de copil ale trupului ei, lipsa de jenă şi întunecarea treptată a ochilor (ca şi cum se stingeau treptat luminile la teatru)…“
Chiar el, bărbatul, adoptă alintul verbal, trecând de la „uite ce e, copilă…“ la „pisic mic“, „puişor“, o adevărată „menajerie de nume de alint“. Nu uităm deloc, de-a lungul cărţii că ea este un copil pentru că „el a luat-o în braţe şi a legănat-o încolo şi încoace; i-ar fi fredonat un cântec de leagăn dacă ar fi ştiut“.
Amănuntul biografic vine ca un trăsnet, vine când nici nu te aştepţi. Aşa cum spune Chateaubriand : „Femeia trece pe lângă el şi deodată el se simte încărcat cu o magică electricitate“. Chiar Albinus o recunoaşte: „Dacă mi-ar fi spus cineva în ajunul Anului Nou că viaţa mi se va schimba radical în câteva luni…“ Pentru el, schimbarea a venit, nu a căutat-o şi se miră „ce rapid a intervenit soarta!“ Nici el nu înţelege ce şi cum s-a întâmplat şi nici soţia lui pentru care „viaţa se transformase într-una dintre acele ghicitori groteşti“. Mister, un mare mister, privit din ambele părţi.
Poate că farmecul fetei era de vină, şi alţii au plăcut-o, dar nici unul nu a fost atât de vrăjit ca el. Tot ce disprețuia Albinus înainte de apariţia fetei, acum tolera: „acele orori estetice“ ale apartamentului mobilat de ea din banii lui sau vorbele grele, direct spuse, presiunea calculată de a-l divorţa, trecerea obraznică de la gânduri tainice de a-l folosi la vorbe aruncate în față, toate acestea el nu le vedea. Alţii însă, aşa cum observase un poştaş, aveau credinţa fermă că „iubirea e oarbă“. El, bărbatul îi spunea „puişor“ şi amenința să plângă de câte ori plângea și ea. La această exhibare de sensibilitate solidară, femeia reacționa cu un singur cuvânt: „idiot“.
Simpla ei apariție desființa orice protest, revoltă, renunţare sau abandon. Căci ea era „zveltă, bronzată, cu părul negru şi des, cu brăţara scânteietoare pe braţul întins…ea îi apărea ca o vinietă rafinat colorată care marca începutul primului capitol al noii sale vieţi“. Era suficient s-o vadă şi extazul, transa, pierderea de sine se declanşau cu repeziciune: „îi privea cu încântare neţărmurită luciul uleios al pleoapelor închise şi gura proaspăt rujată. Dacă priveai foarte de aproape, în scobitura umerilor ei cafenii şi lustruiţi se vedea o strălucire irizată. Pielea ei era catifelată şi fierbinte“. Nu văzuse niciodată până atunci lacrimi atât de mari şi de strălucitoare; poate că vedea nu lacrimi, ci diamante.
Că ea era mizerabilă, rapace şi lipsită de suflet, mercantilă, ţesând tainic gânduri josnice, au văzut alţii, nu el. Căci altcineva, dorind s-o plaseze unui bărbat, înainte de a-şi întâlni această victimă, i-a ghicit dorinţele şi i-a prezentat o ofertă pe măsură, propunându-i un „bărbat de 30 de ani, bine bărbierit, distins, care purta cravată de mătase şi avea tabacheră de aur“. Finalul e cu atât mai dramatic, pentru că Albinus își pierde vederea, dar pasiunea pentru această femeie damnată nu i se potolește.
Să fie romanul acesta un mod de a contura un „sindrom Lolita“ sau o poveste sugerând componente pedofile ale unor iubiri? Să fie efebofilia o patologie sexuală? Citiţi această carte şi veţi vedea dorinţa, adulterul, amăgirea, disperarea, pasiunea care elimină raţiunea, decepţia.
Imagine Vladimir Nabokov din arhiva revistei Life.