Aceasta nu este o ficțiune. Cele două personaje care țin o corespondență asiduă nu sunt personaje. Sunt doi oameni în carne și oase, doi scriitori ai lumii contemporane, Kim Thuy, canadianca de sorginte vietnameză, și Pascal Janovjak, o „corcitură“ europeană reușită, slovaco-franco-elvețiană. Cei doi s-au cunoscut în 2010, au stat împreună câteva ore, dar conversația lor a continuat și după aceea, într-un dialog peste continente, peste culturi, intimități, peste vise împlinite și eșecuri, peste tragedii personale. 
Complicitatea lor nu este nicidecum cea a unor îndrăgostiți, deși uneori limita pare foarte fragilă. Relația lor este mijlocită în primul rând de comunicarea lor foarte bună în plan literar. Pare că Thuy și Janovjak au aceeași ușurință a scrisului, știu să transmită amândoi emoții la aceeași intensitate, se joacă angelic cu frînturile lor de viață transpuse în cuvinte care mângâie chiar atunci când istorisirile sunt crude.
El locuiește la Ramallah în momentul povestirii, ea este refugiată în Canada de când era copil. Schimbul de informații, de amintiri ale copilăriei, ale familiilor, ale lumilor violente sau neînțelese (Kim Thuy are un băiețel care suferă de autism), schimbul de comori scrise, mărturisirile celor ce li se petrec în niște vieți normale de om, toate acestea umplu pagini prețioase, care consolidează legătura literaro-sufletească.
Se aseamănă pentru că sunt amândoi exilați. Ea are copii, el așteaptă primul fiu. Tot transferul de energie și căldură dintre cei doi, epistolele lor moderne și grăbite și tonalitățile lor când joase, când tulburate te fac să-ți dorești din tot sufletul să-ți găsești și tu, cândva, poate nu prea târziu, jumătatea nesentimentală, dar emoțională, cu care să te înțelegi atât de bine și cu care să ai atâtea culori și nuanțe de povestit.
M-au impresionat foarte mult povestirile lui Kim Thuy despre Vietnamul natal, așa cum și-l amintea din copilărie și așa cum l-a regăsit peste ani și ani. Și cel mai mult m-a atins felul în care își aduce aminte drumul pe barcă, la fuga din țara sa. Are un tragism liniștit, al omului care își istorisește calvarul după ce a ajuns cu bine la liman. La Pascal Janovjak m-a atras mult faptul că se simte, în continuare, „copilul“ nimănui. Niciun loc din lume nu-l primește așa cum s-ar cuveni și, poate de aceea, dă o mare importanță întâmplării, minutului, clipei.
Pentru tine este un mic giuvaier de pus în dreptul inimii, așa cum îl recomandă și editura la care a apărut, Spandugino. Este esența unei demonstrații de intimitate, apreciere și, de ce nu?, iubire la distanță, doar că iubirea de aici aș traduce-o prin prietenie profundă, prin apreciere nedisimulată și prin completare fericită. Cei doi s-au căutat fără să știe și au făcut din actul găsirii o conversație conștientă și care oferă satisfacții altruiste. Totul pare mai ușor când tastele unui laptop aflat la oceane distanță rezonează, calm și fierbinte, cu tastele laptopului tău.