Trilogia Cairoului se deschide cu O plimbare prin palat, romanul care te poartă în anii tulburi ai unui Egipt zguduit de contradicţii, oglindit în saga unei familii de negustori. Când Naghib Mahfuz a primit Premiul Nobel pentru Literatură, o cultură înţesată de ritualuri şi cutume reduse la tăcere a prins viaţă în imaginația cititorilor. Familia patriarhală, femeia ascunsă de soţul-stăpân în spatele paravanului conjugal numit cămin, vlăstarii neliniştiţi ce urzesc o rebeliune împotriva capului de familie şi ispitele nopţii, care slăbesc teama de pedeapsa divină, par a fi nişte simboluri epuizate. S-a tot scris despre ele, datorită mai ales controverselor iscate în urma discuţiilor legate de oglindirea lumii musulmane în literatura modernă. Meritul lui Naghib Mahfuz este acela de a capta sensibilitatea ascunsă în spatele unor stereotipuri culturale, invitându-şi cititorul la participare, nu la emiterea unor sentinţe.
Nu fresca socială îl interesează pe Naghib Mahfuz, ci restaurarea unei umanităţi lăsate în urmă de istorie. Relaţia dintre spaţiul familial şi mediu este răsturnată. În loc să prezinte, mai întâi, contextul istoric, scriitorul egiptean îşi deschide trilogia cu lumea interioară a personajelor feminine. Deşi familia tradiţională egipteană se afla sub influenţa figurii paterne, fereastra care dă spre furnicarul gălăgios din Cairo este deschisă de Amina, idealul devotamentului casnic. I-a fost interzis să colinde străzile după nuntă, dar setea de libertate nu i-a fost abolită. Forfota capitalei, vocile negustorilor ambulanţi, minaretele şi vocile revărsate din cafenele pe străzile înguste o cheamă către inima capitalei şi doar teama de furia unui soţ despotic sau datoria de soţie supusă au împiedicat-o să devină una cu oraşul al cărui puls îi va cutremura familia.
Naghib Mahfuz este un maestru al portretelor psihologice. Fiecare trăsătură este deşirată în nuanţe contradictorii şi expusă în detalii minuţioase. Relaţiile dintre personaje şi arhitectura epică amintesc de migala unui pictor mereu gata să adauge umbre şi noi tipologii umane pentru a realiza compoziţia perfectă. Ai impresia că fiecare portret psihologic devine un arabesc interminabil. Când eşti gata să tragi concluziile, apar noi detalii care îţi schimbă interpretările, aşa cum vei descoperi în imaginea lui Ahmad Abd el-Gawad, capul familiei.
Acesta se vrea stăpânul întregii familii, iar căminul este un spaţiu sacru în care îşi ţine zăvorâtă averea-soţia şi cele două fiice-Khadiga şi Aişa, pe care nimeni nu trebuie să le vadă fără acordul său. Cine le vrea de soţii pe cele două fete va trebui să-l vrea mai întâi pe el de socru. Nici băieţii nu au o viaţă mai liberă. Le urmăreşte mişcările precum îşi urmăreşte un stăpân sclavii. Ahmad Abd el-Gawad este legat de casă prin cordonul ombilical milenar al tradiţiei. Casa lui are mai multe laturi. Una dă spre gălăgia străzii pline de prăvălii şi cafenele, cealaltă spre moschei. La fel este şi Ahmad Abd el-Gawad, un gând spre versetele din Coran, altul spre corpul cu rotunjimi al amantelor sale, întotdeauna alese dintre „femeile pricepute la bărbaţi“, la versuri cântate, la conversaţii pline de umor şi la dans. Seara şi-o dedica plăcerilor senzuale, dar nu uita de rugăciunea din zori, fără evlavie disimulată. Este cat se poate de tolerant cu propriile slăbiciuni, dar neiertător când vine vorba despre mici libertăţi visate de copiii sai.
Cu aceeaşi exuberanţă, el şi-a deschis inima şi către plăcerile vieţii; îi plăceau mâncărurile alese, îl desfăta un vin vechi şi tânjea după o faţă frumoasă. Sorbea din toate cu bucurie şi pasiune, fără să-l încerce sentimentul păcatului (…) Trăia cu adevărat tot ceea ce îi dăruia viaţa, fără să gasească nicio contradicţie între dreptul pe care viaţa îl avea asupra inimii lui şi dreptul lui Allah asupra conştiinţei lui.
Lumea descrisă de Mahfuz este o continuă negociere a voluptăţilor fireşti, care fac trecerea de la sfiala copilăroasa la maturitate. Încălcarea normelor stabilite de un tată autoritar fac diferenţa dintre sclavie şi emanciparea individuală. Aşa cum Ahmad Abd el-Gawad ascunde confluenţa dintre sentimente, stări şi emoţii contrare, cititorul va fi luat cu asalt de reacţii afective aflate la poli opuşi: revoltă, dezgust, admiraţie, compasiune, indignare, furie. O vor compătimi pe Amina, soţia care nu este lăsată să iasă din casă nici măcar pentru a se duce la moschee, se vor identifica fie cu blajina şi molateca Aişa, fie cu sora acesteia, aprigă, sarcastică şi incisivă. Vor simți duioşie pentru mezinul ghiduş, care nu vrea ca timpul să treacă pentru a măsura destrămarea familiei şi admiraţie pentru fratele care ia calea răzvrătirii, fie ea şi mută în prezenţa tatălui. Paginile curg şi cititorul va descoperi că nu există contradicţii şi trăsături care să nu fie retuşate prin condeiul unui scriitor familiarizat cu ipostazele infinite ale naturii umane.
Tabloul familial realizat de Naghib Mahfuz poate fi considerat bizar de cititorul modern. Supunerea şi regulile vieţii cotidiene pot părea ireale. O plimbare prin palat invită la un exerciţiu de comunicare interculturală, dincolo de limitele temporale. Egiptul dominat de armata engleză nu se vrea uitat şi nici judecat. Se vrea privit şi analizat prin ochii unor curioşi pregătiţi să perceapă şi nuanţele. Traducerea în limba română este însoţită de numeroase note de subsol. Informaţiile oferite de Nicolae Dobrişan, traducătorul romanului şi dorinţa scriitorului egiptean de a imortaliza cultura veche a Egiptului transformă cartea într-un manual dedicat istoriei civilizaţiei islamice, animat de replici condimentate şi de ample decoruri interioare, alteori interzise străinilor.
Recenzie de Adriana Gionea – Townportal pentru BookMag.