O personalitate impetuoasă, biografie zbuciumată, cu călătorii, extrădări, urmăriri pe tot globul, lupte politice, Nobel, comunism, momente din biografie greu de explicat, ăsta e Pablo Neruda, iar memoriile lui n-aveau cum să fie nişte plicticoase texte narcisiste. E evident, omul oscilează între sinceritate totală, uneori şocantă, texte lucide, dar şi premăriri ale propriei opere sau personalităţi. Are ceva dintr-un povestitor pe care-l savurezi şi cînd pretinde că spune adevărul şi numai adevărul – inexactităţile fac parte din joc. Cam asta găsiţi în Mărturisesc că am trăit.
A încercat din fragedă tinereţe să-şi găsească slujbă „de poet“. Mai ales în America Latină se ştia: dacă eşti scriitor bun 
trebuie atunci să-ţi iei o misiune diplomatică sau o bursă ceva în Europa, aia de vest dacă se poate. Cînd ajunge la un moment dat la Paris, Neruda se minunează de cîtă aglomeraţie latino-americană (mai ales argentinieni şi mexicani) era acolo. Neruda se miră de cîte consulate are Chile peste tot în lume. Aşa că vînează şi el unul. Cu nişte pile şi ceva insistenţe prinde un post de consul la Rangoon. Ajunge mai tîrziu şi în Madrid, unde poezia i se politizează radical, în timpul războiului civil.
Sexul apare foarte natural printre poveşti politice sau apăsări poetice. Ba despre o femeie incredibilă care s-a culcat în aceeaşi seara cu el şi cu un alt prieten poet şi care i-a înnebunit pe amîndoi. Ba, un episod – descris sec-contrariant – despre o femeie superbă („o paria din rasa tamil“, „atât de frumoasă“, cum scrie autorul) care spăla toaletele şi care cedează rece avansurilor poetului. Apoi vin alte cohorte (mai ales de europence venite în Asia să-şi aleagă un soţ bogat) care îi cedează „sportiv şi dezinteresat“.
Experienţa de la Madrid este hotărîtoare. Atunci hotărăşte să devină comunist – ura pentru Franco e dublată de frica şi anarhişti şi alţi exponenţi ai morţii haotice (un prieten de-al său era să fie executat de anarhişti complet aiurea). Comuniştii erau singurii organizaţi şi care luptau eficient împotriva franchiştilor – chestiune valabilă pentru Madrid; Neruda spune mai tîrziu că îi respectă pe anarhiştii care au luptat în Barcelona.
Ambiguitatea acţiunii politice. Neruda pare că se aruncă în acţiune ca un poet. Încearcă, de exemplu, să trimită în Chile spanioli care doreau să fugă din calea dezastrului. Iese o încurcătură fără seamăn, mai ales din cauza preşedintelui de atunci. La un moment dat îl susţine pe Gonzalez Videla – care se pretindea de stînga – acesta ajunge preşedinte şi apoi începe represalii dure împotriva comuniştilor. Neruda intră într-o perioadă de clandestinitate şi fugă de autorităţi. Foarte bună creativ: îşi scrie celebrul Cânt general.
În 1945 avea să intre şi oficial în Partidul Comunist din Chile, votat de cea mai săracă zonă a ţării, predominant deşertică şi plină de mine de cupru şi salpetru. Neruda vorbeşte despre întîlnirile de instruire cu muncitorii în care se dezbătea inclusiv politică externă. Îl invitau să recite poezii. Şi dă şi cel mai frumos răspuns celor care îi reproşau că le citeşte unor muncitori care nu înţeleg mai nimic: „Dar ce mai conta? Eu care sunt un prost ceva mai instruit n-am înţeles multe versuri din Holderlin sau Mallarme“.
Rămîn imprimate diverse fragmente, imagini disparate, Neruda le pune nonşalant pe masă, pe lîngă certitudini şi generalităţi politice sau literare. O cuşcă chinezească pentru greieri îl aruncă în nostalgie. O sticlă de whisky plină îl împacă cu un duşman de dreapta care îi oferă şi adăpost şi îl ajută să fugă în Argentina. Ceaiul este o religie în Chile – minerii porneau greve serioase dacă li se tăia raţia de ceai. Un preşedinte bea whiskey cu trei sindicalişti şi apoi începe să plîngă: „plîng pentru că am ordonat să fiţi închişi“.
Avem şi un episod în România. Jebeleanu şi Beniuc au fost se pare nişte gazde extraordinare: „poeţii români sunt cei mai veseli şi mai curajoşi din lume”, scrie Neruda. Nici chiar aşa:).
Uneori dă pe afară de iubire de sine sau de iubire pentru alţii, sînt episoade din viaţa sa pe care nu le explică îndeajuns, dar Neruda e un personaj fabulos și un scriitor imens. Printre fragmentele memorialistice veţi găsi şi poeme în proză care îi rezumă perfect stilul (mesianism, poezie politică, răzbunare istorică): „Ce grozavă limbă, a mea, ce limbă superbă am moştenit de la teribilii conchistadori. (…) Am pierdut… Am cîştigat… Au luat aur şi ne-au lăsat aur… Au luat totul şi ne-au lăsat totul… Ne-au lăsat cuvintele“.