Cu Pamuk am avut dintotdeauna o relație stranie. La fiecare carte începutul mă atrage, lumea lui mă fascinează, apoi mă poticnesc în vreo descriere, care nu sună rău deloc, dar pare că e prea dantelată. Ferrante, în schimb, mă duce până spre final trezindu-mi tot felul de reacții, dar după ce închid cartea mi-e cam nesuferită. Dar îi iubesc tare pe amândoi, așa că o să încerc să mă împac cu mine la fiecare lectură din Pamuk sau Ferrante – căci n-aș putea nicicând să ignor pe vreunul.
Azi vorbim despre Pamuk. Romanul O ciudăţenie a minţii mele (colecția Biblioteca Polirom), prima carte publicată de el după ce a primit Premiului Nobel pentru Literatură (2006), este o epopee modernă, desfăşurată pe parcursul a mai bine de patru decenii (1969-2012), în centrul căreia se află unul dintre milioanele de „personaje secundare” ale Istanbulului: iaurgiul şi bragagiul Mevlut Karataş.
Povestea adeseori înduioşătoare a contraeroului Mevlut Karataş, cu bucuriile, sensibilităţile, izbînzile şi, mai ales, eşecurile sale, este de fapt povestea „celuilalt Istanbul”, a vînzătorilor stradali, a cartierelor de barăci, a imigranţilor din Anatolia care ajung să schimbe, treptat, textura şi stilul de viaţă tradiţional al oraşului, pe valul ambiguu al pribegiilor moderne. Modernizarea oraşului, petrecută pe fundalul eternelor frămîntări politice, se asociază cu dispariţia unor îndeletniciri tradiţionale, cu modificarea dramatică a peisajului uman, cu nenumărate înfrîngeri personale, nevăzute şi neştiute, care marchează destinele „generaţiilor pierdute” ale Istanbulului contemporan.
Ce zice lumea despre cartea asta? Oficial, de bine:
Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk şi începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi şi simţi într-un oraş, ci şi cultura, credinţa şi tradiţiile, oamenii şi valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă. (The Washington Post)
Femeile din aceste pagini sînt fabuloase… În mijlocul uriaşei întinderi a Istanbulului, între Orient şi Occident, Pamuk foloseşte o mulţime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare şi a multelor sale discordii. (The Boston Globe)
O ciudăţenie a minţii mele e o vastă colecţie de personaje, evenimente, case, mîncăruri, obiecte care, după cum îşi va da seama cititorul după ce va fi citit şase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul. (The Guardian)
Dacă n-ați mai citit până acum Pamuk, merită să încercați. Dacă ați încercat și n-ați reușit să pătrundeți în lumea lui, reluați-l cu această carte, este tocmai bună pentru o lectură tihnită, de vacanță, pentru că e plină de arome, culori, senzații care vă vor duce cu siguranță foarte departe. Iată un fragment care să vă introducă în atmosferă:
”Într-o zi de la sfârşitul verii, pe la scăpătat, tatăl lui Mevlut şi-a scos fierăstrăul mâncat de rugină pe care băiatul îl ştia încă din copilărie şi şi-a tras feciorul sub stejarul cel bătrân. Au retezat împreună, cu răbdare, încetul cu încetul, o creangă cam cât încheietura mâinii. Era o cracă uşor curbată, lungă cât o zi de post. Tatăl lui Mevlut a tăiat şi a curăţat rând pe rând ramurile prăjinii, mai întâi cu ajutorul cuţitului de pâine, apoi cu ajutorul unui briceag.
— Asta o să fie cobiliţa ta de vânzător ambulant! i-a zis el băiatului.
A luat nişte chibrituri din bucătărie şi l-a pus pe Mevlut să-i dea foc. A îndoit prăjina şi a uscat-o, arzându-i, puţin câte puţin, lăstarii deasupra focului.
— Nu-ţi iese dintr-odată. Ai s-o usuci până la sfârşitul verii, îndoind-o şi răsucind-o deasupra focului şi lăsând-o la soare. O să fie deopotrivă tare ca piatra şi moale precum catifeaua. Ia să vedem, îţi stă pe umeri?
Mevlut şi-a pus prăjina pe umeri. I-a simţit, înfiorat, tăria şi căldura.
La sfârşitul verii, când au plecat la Istanbul, au luat cu ei un săculeţ cu tarhana, nişte ardei iute uscat, mai multe pungi cu bulgur şi turte, precum şi nişte coşuri pline cu nuci. Tatăl său obişnuia să le dăruiască bulgur şi nuci portarilor de pe la blocurile importante, ca să se poarte bine cu el şi să-i dea voie să folosească ascensorul. Mai aveau cu ei lanterna, pe care urmau s-o repare la Istanbul, ceainicul care-i plăcea tatălui său şi pe care-l lua cu el când venea la ţară, rogojina pe care urmau s-o aştearnă pe podeaua de pământ a casei şi multe alte fleacuri.
De-a lungul călătoriei cu trenul, care a durat o zi şi jumătate, ieşeau mereu pe neaşteptate la iveală, de prin cotloanele prin care le înghesuiseră, felurite sacoşe de plastic, îndesate bine cu lucruri, şi coşuri. Mevlut, care era cufundat în lumea pe care o privea pe fereastră, dădea fuga, în timp ce se gândea la mama şi la surorile sale mai mari, de care-i era deja dor, după ouăle răscoapte care se rostogoleau din sacoşe în mijlocul vagonului.
În lumea pe care o zărea pe fereastra trenului se găseau cu mult mai mulţi oameni, lanuri de grâu, plopi, boi, poduri, măgari, case, munţi, moschei, tractoare, inscripţii, litere, stele şi stâlpi de electricitate decât văzuse Mevlut de-a lungul întregii sale vieţi de doisprezece ani. Stâlpii de electricitate care se năpusteau parcă asupra lui îl ameţeau uneori, aşa încât îşi rezema capul de umărul tatălui său şi mai aţipea, pentru ca apoi, când se trezea, să observe că lanurile aurii şi grămezile de grâu potopite de soare se făcuseră nevăzute, că erau înconjuraţi de stânci vinete, iar după aceea să viseze că Istanbulul era un oraş plămădit din astfel de stânci.
În acest răstimp vedea un pârâu verde, copaci verzi şi simţea că i se primenea sufletul. Dacă lumea aceea ar fi vorbit, oare ce ar fi spus? Lui Mevlut i se părea uneori că trenul stătea pe loc şi că pe la fereastră se perinda o întreagă lume. Îi citea, rând pe rând, tatălui său numele gărilor – Hamam…İhsaniye… Döğer… –, răcnind emoţionat ori de câte ori ajungeau în vreuna dintre ele, ieşea pe culoar când i se umezeau ochii din pricina fumului albastru, dens al ţigărilor bărbaţilor din compartiment, se ducea la toaletă, clătinându-se pe picioare ca un om beat, forţa uşa şi se uita la şinele şi la criblura care se zăreau prin gaura metalică a closetului. Tac-tac-urile trenului răzbăteau cu greu prin deschizătura aceea. La întoarcere îi plăcea să se ducă până la ultimul vagon şi să se uite la femeile care dormeau, la copiii care plângeau, la bărbaţii care jucau cărţi, la oamenii care mâncau cârnaţi, răspândind duhori de usturoi prin tot vagonul, la cei care-şi făceau rugăciunea, la îngrămădeala din compartimente.
— Dar des te mai duci pe acolo! Ce tot faci la toaletă? îl întrebase tatăl său. E apă?
— Nu e.
În unele oraşe, în tren urcau copii care făceau comerţ ambulant, iar Mevlut se uita cu băgare de seamă la stafidele, la năutul prăjit, la biscuiţii, la pâinea, la brânza, la migdalele şi la gumele de mestecat pe care le vindeau aceştia în mers, între staţii, după care îşi mânca clătita pe care i-o pusese mama sa în sacoşă, grijulie. Uneori vedea ciobani, însoţiţi de câini, care vedeau trenul de departe şi alergau în josul câte unui povârniş, îi auzea pe copiii‒ciobani cerând „zeareee!“, ca să‑şi răsucească ţigări din tutun de contrabandă, şi încerca un ciudat sentiment de mândrie când trenul trecea în viteză pe lângă ei.
Trenul de Istanbul oprea apoi în inima stepei, iar Mevlut îşi amintea cât de tăcută e, de fapt, lumea. În răstimpul acelei aşteptări, care părea fără sfârşit în liniştea aceea, Mevlut vedea femei care culegeau roşii în grădiniţa unei case de ţară ce se zărea pe fereastra vagonului, găini care umblau de-a lungul liniei, doi măgari care se scărpinau unul pe altul lângă o pompă de apă electrică, un bărbat cu barbă care dormea în iarbă ceva mai departe.
— Când plecăm? îl întrebase el pe tatăl său în timpul uneia dintre aşteptările acelea fără sfârşit.
— Ai răbdare, băiete, Istanbulul nu fuge nicăieri!
— Aaa, plecăm!
— Pleacă trenul de alături, nu noi! îi spusese tatăl său râzând.
Mevlut a încercat să-şi imagineze pe parcursul întregii călătorii în care parte a acelei hărţi a Turciei pe care-o văzuse atârnată vreme de cinci ani chiar în spatele învăţătorului, la şcoala din sat, alături de drapel şi de portretul lui Atatürk, se aflau. A aţipit înainte de a intra trenul în Izmit şi n‑a mai făcut ochi până la intrarea trenului în gara Haydarpaşa.”
Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într-o zonă înstărită din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, el a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind printre cei mai tineri laureaţi ai acestuia.
Colecția Biblioteca Polirom numără pînă în prezent peste 1.000 de titluri și este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. În pregătire: Puritate, Jonathan Franzen; O lebădă sălbatică și alte povești, Michael Cunningham; Rudin, I.S. Turgheniev; Un bob de grîu, Ngugi wa Thiong`o.