Se zice că diplomatul britanic Jonathan Scheele, Delegatul Comisieie Europene în România între 2001-2006 a rezumat experiența sa românească în următoarea frază: „România este o țară pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin“.
Pe coperta acestei cărți a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, primele cuvinte formează o propoziție foarte simplă: „Prezentul este opera trecutului“. Nici că se putea spune ceva mai potrivit. În carte, asta face autorul, se uită la prezentul nostru cu ochelarii trecutului. Și așa cum un om își pune ochelarii ca să vadă mai bine, tot așa Lucian Boia își pune trecutul ca să vadă prezentul. Adică să vadă de ce suntem noi, românii, așa cum suntem și de ce România este altfel.
Nimeni nu poate vedea două țări la fel. Nu se poate. Dar o țară atât de altfel ca România este, cum ar spune Caragiale, „mai ceva ca ceva“.
Prologul este provocator. Acest altfel este un blestem? Pentru că dacă este un blestem n-avem ce face. Și cine ne-a blestemat? În cazul României, nu este totuși vorba despre un blestem, ci de istorie. Și, scrie autorul, „…dar poate că înseamnă același lucru“. O istorie blestem. 
Cartea, scrisă atât de simplu, ne arată ce anume din istoria noastră ne-a adus unde suntem. Mai întâi, întârzierea noastră, faptul că suntem față de Occident defazați. Când la ei se termina ceva, la noi de-abia începea. Asta ne face să fim o „populație rară, structură socio-economică puțin evoluată, cu o pondere a populației rurale printre cele mai ridicate din Europa (și așa a rămas până astăzi)“. Secole de-a rândul, se poate urmări această stare de margine a terenului care astăzi este România. Din această stare s-a născut conservatorismul și persistența noastră, dar și opusul lor, receptivitatea și imitația.
În istoria noastră, statul este slab și a rămas slab, iar urbanizarea a fost extreme de lentă. Tot ceea ce este civilizație la noi este „de obârșie străină“, indiferent de domeniul la care ne referim. Să nu uităm de Carol Davila, de arhitecții francezi, de pietrarii italieni…și nici de Pavel Kiseleff.
Când a început să gândească națiunea română, au apărut și complexele de inferioritate, din care s-a ivit „o construcție orgolioasă, menită să contracareze micimea prezentului“ și sigur adierile narcisiste ale sufletului românesc. Cine dintre români nu știe despre daci? S-au creat mituri și mitologii. Ce copil n-a învățat la școală că noi am apărat Europa creștină de pericolul expansiunii otomane? Și apărând n-am avut timp de altceva, se subînțelege.
Modernizarea la noi a avut și ea un specific ambiguu: formele fără fond. A apărut și rezistența pasivă, „trasul pe sfoară“ al celui căruia trebuia să i te supui și, bineînțeles, eternul nostru umor. Pagini pline de informații și cifre statistice lămuresc cititorul ce este cu România Mare, cu diversificarea puterii, cu apartenența la partid și nevoia de apărare a individului. România interbelică este „o elaborare mitologică de după 1989“. Totuși, unele realități interbelice arătau mai bine pentru că atunci clasa de mijloc era mai de bună calitate și elita intelectuală dăduse exemplare de mare nivel.
La ce stăm prost și de ce putem vedea tot în trecutul nostru? Românii au ales acomodarea și au renunțat la consecvență. (Autorul ne face să înțelegem, să nu ne mirăm de ce instituțiile sunt cum sunt, de ce nu există continuitate, ca de pildă în legile despre educație.).Oportunismul l-am plătit cu lipsa de credibilitate, am căzut la pace cu dușmanii, dar am pierdut onoarea de care se bucură cei care au riscat și i-au înfruntat pe alții.
Din contradicții românești în contradicții românești, Lucian Boia ajunge la convertirea la comunism, la inegalitarismul social dinainte de comunism care a favorizat egalitarismul comunist, la supunerea față de putere, la servilismul intelectualilor și acordul tacit între intelectuali și regim, la jocul dublu al supraviețuirii, la dezobișnuința de a munci și obișnuința de a fura, la frustrările față de Occident concomitent cu mitologia naționalistă. Ieșirea din comunism a însemnat marea minciună și atașamentul față de mediocritate, confuzia valorilor și apatia românilor.
Sigur că recunoaștem în vorbele lui Lucian Boia că „românii în medie, nu sunt probabil mai puțin instruiți decât occidentalii. Sunt însă, cu siguranță, mai puțin educați“, lucruri pe care le vedem zilnic când ieșim din casă. Da, are dreptate.
Lucian Boia consideră cartea lui un eseu care exprimă în cea mai mare parte viziunea sa personală. Cartea se termină ca și cum ar spune că astăzi asta-i situația, afirmă că nu are soluție, nici nu știe dacă există vreuna. Deci, ne lasă în grija timpului care curge. Pentru toți, pentru lume, pentru Europa, pentru noi.
Un proverb evreiesc spune că „unde nu există soluție, nu există problemă“. Să ne lăsăm valului vremii, dar să știm de ce suntem așa. Lucian Boia ne învață să nu citim greșit istoria. Să citim prezentul prin trecut. Și, un lucru totuși ar fi binevenit. Părinții de astăzi să citească această carte și să se gândească cum să le-o spună copiilor lor.