Romanul Neînţelegerea a readus în prezent iubirile pulverizate în senzaţii descrise cu minuţiozitatea obsesivă şi lirismul ce dominau timpul amanţilor ce (încă) aveau răbdare. Irene Nemirovsky descrie acea Europă imaginată de cititorii îndrăgostiţi de perioada interbelică, dar, mai ales, de Parisul anilor ’20. În Parisul acelor vremuri, amorurile începeau discret şi căpătau mirosul narcotic şi opulent al parfumurilor alese de soţiile burgheze când îşi permiteau escapade într-un cabaret din Montmartre, prefăcându-se că pot capta lecţia senzualităţii făţişe, cu aere burleşti, şi nepăsarea frivolă în faţa consecinţelor.
Yves şi Denise îşi încep relaţia clandestină pe litoralul basc de la Hendaye, localitate celebră datorită vilei unde a locuit Pierre Lotti, cotrabandiştilor de legendă şi luminii olfactive, cu miros de tamariscă şi adieri maure din Andaluzia. Este paradisul copilăriei şi al adolescenţei perfecte, aşa cum le-a trăit Yves, moştenitorul unei familii bogate, înainte ca Primul Război Mondial să-l trimita pe front, apoi să-i ia totul. Nu averea pierdută în lipsa lui este marele regret, ci huzurul rafinat, a cărui artă este atuul bărbaţilor educaţi să trăiască pentru a iubi clipa, pentru a risipi cu fast ofrande scumpe oferite celei mai frumoase prezenţe din viata lor – Femeia, în toate ipostazele ei, eliberaţi de constrângerile grijilor meschine.
Acest Yves ţi-ar fi amintit de protagonistul din La Grande Bellezza, datorită aplecării spre arta de a trai fiecare clipă într-un mod estetic, dacă traumele războiului nu ar fi fost dublate de continuarea vieţii în legile supravieţuirii de zi cu zi, care, pentru aristocraţii obişnuiţi să fie stăpânii timpului personal şi lipsiţi de nevoia unei slujbe full-time, înseamnă un supliciu lent, dar nu din cauza efortului depus în orele de program, ci din cauza renunţării la voluptatea risipei în favoarea drămuirii senzaţiilor în funcţie de buget. Denise, nevasta unui inventator cu talent de afacerist, prin nevoia de a trăi fiecare moment al relaţiei cu Yves fără a se gândi la sumele cheltuite, îi aminteste lui de tot ce nu mai poate avea după război: seninătatea celui pentru care averea nu îmseamnă conştientizarea puterii masculine, ci eliberarea de orice amintire legată de bani, atâta vreme cât sunt la dispozitia micilor plăceri pe care un domn galant de altădată i le satisfăcea iubitei mai ales de dragul unui ritual nevinovat al generozităţii ce preaslăvea frumuseţea feminină, fie că o putea dibui la o curtezană sau la o soţie ce muşca din mărul infidelităţii.
Yves trăieşte marcat de regretul unui trecut pe care nu îl mai poate recupera şi caută în relaţia cu Denise oaza de linişte şi refugiul în afecţiunea feminină, care îmbină senzualitatea cu grija maternă. Îi place simplitatea ei, ghicită sub masca unei cochetării pariziene, acea simplitate ce păstrează miresmele unei vacanţe pe ţărmul basc, inundat de lumina pură a vieţii fără ocolişuri. În schimb, Denise se înfruptă din relaţia clandestină dorind să regăsească pasiunea ce i se refuză unei soţii de familie bună, învăţată să se adăpostească din faţa trăirilor puternice, bulversante, alegând siguranţa căminului. Îşi doreşte să fie lăudată, să primească mereu complimente, să-l găsească pe Yves întotdeauna senin, la dispoziţia visurilor sale romantice, fără apăsările de la biroul prost luminat al unui funcţionar postbelic. Ea trăieşte în prezent, acel prezent al femeii ce poate renunţa la tot pentru amantul care a devenit între timp mai mult decât un simplu refugiu hedonist interzis prin educaţia rigidă.
Treptat, simplitatea candidă găsită la Hendaye dă în parg în Parisul marilor libertăţi, unde se transformă în obsesie şi plăcere dublată de agonia femeii care aşteaptă şi tânjeşte după acel bărbat idealizat, asemenea dependentului care îşi caută pierzania dorind să retrăiască, măcar o singură dată, euforia primei doze, chiar dacă ştie ca nu se mai întoarce. Prin descrierea modului în care se transformă relaţia dintre Yves şi Denise, o vei descoperi pe Irene Nemirovsky în plină desfăşurare a talentului de a capta diferenţele psihologice dintre personaje, mai ales într-un debut literar.
Deşi este primul ei roman, Neînţelegerea se dovedeşte a fi mai mult decât o carte scrisă de o tânără de 23 de ani din veacul trecut. Subtilitatea observaţiei psihologice, adâncimea unei analize prin care să exploreze diferenţele afective dintre femei şi bărbaţi, redate printr-un lirism incisiv, devin calităţile unei scriituri precoce, amintindu-ţi de flerul altei copile teribile a literaturii franceze – Francoise Sagan. Datorită aplecării spre acele relaţii profunde, autodistructive şi pândite mereu de tristeţea neîmpliniţilor dependenţi de himerele afective, vei avea tendinţa de a o considera pe Irene Nemirovsky o Francoise Sagan interbelică.
Pentru cei descotorosiţi de prejudecăţile apărute în jurul scriiturii feminine, Neînţelegerea este o încântare mai ales datorită unui talent precoce de a descrie dedesubturile relaţiei dintre masculin şi feminin în contextul unei anumite perioade istorice, îmbinând analiza psihologică francă, nemiloasă, cu pasaje lirice, pline de reflecţii asupra umanităţii.
Neînţelegerea păstrează farmecul unui film alb-negru, încât ajungi să ţi-i imaginezi pe Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart ragăsindu-se la ora iubirilor clandestine, atunci când amanţii visători străbat cheiurile Senei în căutarea unor cafenele mai puţin ştiute sau a cuiburilor de anticari, pentru a-şi căptuşi escapadele cu decoruri vechi imaginate în apartamentul secret, despre care ştiu că nu-l vor locui niciodată departe de viaţa pe care fiecare o expune public, separat, alături de altcineva.