Ultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, Femei albastre, readuce în proză analiza interioară şi diferite ipostaze ale personajului feminin. Chiar dacă pasajele de metaliteratură nu mai sunt obiectul de analiză al romanului, scriitura fină, aşezată, atent psihologizată este subiectul principal al acestui cumul cromatic de stări şi impresii.
Nu știu dacă ați citit vreodată o carte care să vă răscolească întra-atât încât să întrerupeți lectura pentru a purta câte o discuție cu voi înșivă. Asupra mea, cel mai recent roman al lui Khaled Hosseini – And the Mountains Echoed – a avut acest efect. Cel de-al treilea roman al lui Hosseini va fi lansat pe 21 mai în Marea Britanie și Statele Unite și este unul dintre cele mai așteptate evenimente editoriale ale anului, căci apare după o pauză de șase ani. În România, romanul va apărea la editura Niculescu, la începutul lunii iunie – așa că rezervați un mic buget pentru o carte mare.
Bastarda Istanbulului are tot ce-i trebuie pentru a-ţi transforma lectura într-o călătorie tumultuoasă. Interdicţii, suspans, tabuuri şi controverse. Peste toate pluteşte realismul magic ascuns între pereţii unui conac otoman, unde zac ascunse multe secrete transgeneraţionale, abordate fie dramatic, fie prin ironiile usturătoare precum anumite mâncăruri condimentate din fostul Constantinopol.
În science-fiction răsturnările de interpretare majore sunt rare, iar atunci când se produc, totuși, tind să aibă un caracter mai degrabă constructiv decât violent-demolator. Așa e și normal în cazul unui gen care s-a văzut, cam de pe la începuturile sale, împins la marginea literaturii și obligat să suporte condiția ingrată a minoritarului neglijabil. Într-o asemenea situație, dacă ieși în stradă nervos și pus pe ridicat baricade împotriva propriei tale întreprinderi, nu ai decât de pierdut: mai adaugi argumente în sacul celor ce te tratează oricum ca neserios și îți întorc spatele.
Mănâncă, roagă-te, iubește! a lui Elizabeth Gilbert, bestseller apărut la editura Humanitas, este probabil ce am dorit să aflu sau să citesc în această perioadă. Cred că fiecare dintre noi are nevoie să savureze fără restricții o mâncare cu gust, să se roage pentru a se regăsi și să iubească pentru a fi împlinit(ă).
Când vine vorba de literatura SF, ne apar în minte tot felul de autori americani, începând cu Asimov și Heinlein și terminând cu Orson Scott Card, G.R.R. Martin sau Dan Simmons. Apoi, după ce ne gândim mai bine, ne dăm seama că genul a fost inventat de doi europeni: Jules Verne și H. G. Wells. Că termenul robot a fost inventat de un ceh, Capek. Că există o serie de autori francezi de renume, printre care G. Klein, M. Jeury și S. Brussolo. Că există și autori din estul europei care sunt recunoscuți la nivel mondial: frații Strugațki din Rusia, St. Lem din Polonia și alții. Iar în ultimul timp a început să devină tot mai apreciați - și traduși în Statele Unite - autori din Germania, Finlanda, Polonia sau Spania. Granițele culturale s-au extins și nu mai există n monopol american în privința literaturii SF.
Romanul semnat de Madeline Miller ar trebui să fie inclus în lista lecturilor școlare pentru studiul istoriei antice. Nu pentru că este vorba de legendarul erou Ahile, ci pentru că pune într-o altă lumină episoade mitologice cunoscute, precum războiul troian, facilitând înțelegerea acestora dincolo de constrângerile textelor antice. Pentru că, să fim sinceri, nu sunt prea mulți tinerii care ar renunța la un surfing pe net sau la o întâlnire la mall pentru a citi Homer, Eschil sau Virgiliu. Și mai puțini sunt aceia care au habar de Iliada și Odiseea, ori pot face referire la un personaj mitologic într-o conversație.
A doua ediție a Galei Industriei de Carte din România a fost mai bogată în premii decât prima, pentru că s-au mai adăugat niște categorii noi. A fost mai spectaculoasă, deși anul acesta ne-a lipsit efervescența Norei Iuga, însă ea a fost înlocuită de lirismul recitalului de chitară susținut de Trio Zamfirescu. Până la seara decernării premiilor au fost voci care au contestat ba noua listă a categoriilor, ba lista finaliștilor. Eu văd asta ca un semn al dorinței editorilor de a ajunge cândva pe scena galei – pentru că dacă nu-ți pasă de un astfel de premiu, ignori orice listă și îți vezi de ale tale.
Laureat al premiului Nobel pentru literatură, Coetzee ascunde în spatele autobiografiei ficţionale Tinereţe o parte din ratarea unui artist care se vede nevoit să se piardă printre blocurile de beton şi sticlă ale Londrei în orele rigide de lucru ale unui programator în care nu se regăseşte. Luându-şi ca mentori literari scriitori precum Pound şi Eliot, refuză orice sentimentalism în literatură, suprapunându-şi peste normele acestora propria formare şi aplecare spre matematica pură.
Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, pentru mine experiența de mai jos a fost una nouă și extrem de ciudată. Am început Copila de zăpadă cu nerăbdare și am terminat-o cu sentimentul clar că lipsește ceva, am pierdut ceva pe parcurs. Nu pot să-mi explic deloc senzația așa că am să scriu despre carte exact cum aș scrie despre o poveste pur și simplu. Iertare dacă voi fi ușor sentimentală, cu siguranță am citit cărți net superioare acesteia, însă Copila de zăpadă are o calitate inexplicabilă care m-a sensibilizat.
Pe măsură ce pătrunzi în biografia autorilor de literatură speculativă, încerci şi unele surprize în raport cu imaginea dedusă subiectiv din paginile semnate de ei. Apar, vreau să spun, diferenţe între portretul sugerat de operă şi cel rezultat din documentele de identitate proprii, completate cu tot ce pare să fi fost autoconstrucţie deliberată, în ton cu însăşi firea celui ajuns la un moment dat şi în postura de scriitor.
Romanul lui Foer este un puzzle lingvistic în care doar imaginile suprapuse şi nu ataşate textului oferă o pauză verbală trepidantului salt narativ. Interesant este faptul că în Extrem de tare şi incredibil de aproape totul se derulează prin conştiinţa unui băieţel de nouă ani, iscoditor, inteligent însă deosebit de sensibil şi de ataşat de trecut.