Viaţa la țară, în anii 50, undeva în vestul Africii de Sud, într-un mediu plin de inegalități sociale dar mai ales de prejudecăți rasiale, cu o familie ciudată, atee și scandaloasă – după standardele orășelului Worcester – îl transformă pe micul John. Dintr-un băiețel precoce el devine un egoist rece care-și urmărește doar propriul scop, propria plăcere. Este conștient de forța egoismului propriu și de cruzimea sa personală – imensă alături de cea comună a celorlalți copii și mai degrabă comparabilă cu cea a adulților. Pentru că el, băiatul în vârstă de doar 10 ani nu este ca alți copii, nici ca cei englezi, nici ca cei afrikaans, el este un copil cu inimă rece, de piatră. Minte constant pentru a-și acoperi micile defecte, imperfecțiunea care i se pare că se datorează în totalitate mamei sale și a felului în care a fost crescut. Copilăria sa nu seamănă deloc cu copilăria din Enciclopedia copiilor. Nu este plină de povești și floricele ci reprezintă doar o perioadă pe care abia așteaptă să o depășească, o perioadă neagră a neputinței și a frustrărilor.
John, elevul eminent și interesat de istoria fiecărui membru al familiei – veșnic preocupat de soarta poveștilor membrilor mai în vârstă ai familiei (atunci când aceștia vor muri) nu este la fel de preocupat de istoria țării sale, cel puțin nu de cea predată la școală de către profesorii săi ignoranți. În orice caz, preferă rușii americanilor deși profesorii condamnă comunismul, ba chiar mai mult – îl obligă să-și aleagă o religie pentru a intra în rândul lumii.
J.M. Coetzee a preferat să scrie despre el însăși la persoana a III-a ceea ce transformă romanul dintr-unul autobiografic într-unul biografic. De altfel – luând în considerare timpul scurs între copilărie și momentul în care s-a decis să scrie cartea, distanța, detașarea și pe alocuri chiar și disprețul – cu care Coetzee de acum îl tratează pe copilul care era pe atunci, devine ușor de justificat. În plus, copilăria sa este dezvăluită într-un fel atât de intim încât această detașare voită cu care vorbește despre el însuși este binevenită – ai ocazia să faci un pas în spate și să empatizezi din când în când cu John cel agocentric și incredibil de crud. Și mai ales cu mama sa.
Pentru că la cei 10 ani ai săi copilul știe foarte cum să-și umilească și să-și tortureze mama, cerându-i constant să-i arate mai multă atenție decât fratelui său mai mic și comportându-se cu ea ca un mic tiran – este irascibil, nedrept și rece. Accesele de furie îndreptate împotriva mamei sunt micul său secret pe care-l ascunde lumii din afara casei, colegilor, profesorilor. El trebuie să fie perceput ca fiind elevul eminent, copilul minune, unicul de acest fel din micul orășel. Și cu toate că ar fi avut toate motivele să o considere pe mama sa drept o mamă model, complet dedicată familiei sale, copilul o consideră (și apoi scriitorul o prezintă) ca fiind doar o persoană simplă, demnă de milă, o ființă care refuză să-și accepte statutul de casnică. Tatăl său, un misogin notoriu, îl încurajează să dezvolte o formă de superioritate față de femei în general și față de mamă în special. Lui John i-ar plăcea ca tatăl său să-l bată și să-l transforme într-un băiat normal, asemănător tuturor băieților de vârsta sa. În același timp știe că dacă acest lucru s-ar întâmpla nu și-ar mai găsi liniștea până nu s-ar răzbuna. Deși băiatul nu-l respectă și îl consideră penibil, uneori se aliază cu el împotriva mamei. Tot ca să o pedepsească pe aceasta. Atunci când mama sa își cumpără o bicicletă – pentru că dorește să mai evadeze din când în când din casa și curtea lor izolate, băiatul face front comun cu tatăl său și împreună reușesc să o descurajeze. Iar mama lui renunță într-adevăr la ultima bucățică de libertate și John este fericit:
„Nu vrea ca mama lui să plece. Nu vrea ca ea să aibă propriile ambiții! Vrea ca mama să fie mereu în casă, așteptându-l să-l întâmpine când el se întoarce acasă“.
Altă dată, când asistă la un sacrificiu al mamei sale care vroia să le facă pe plac lui și fratelui său (dar mai ales lui) John se simte sufocat de dragostea pe care aceasta i-o poartă. Când va putea să-i întoarcă sentimentul? De ce îl obligă să se simtă dator? De ce îl sufocă? Iar gândul că-i va rămâne mereu dator, că nu o va putea răsplăti niciodată cu exact la fel de multă dragoste îl enervează enorm și o pedepsește apoi, răsplătindu-i gestul cu tăcere și nepăsare.
Deși în Copilărie Coetzee scrie despre anii copilăriei sale de la zece la treisprezece ani – aș spune că personajul principal e mai degrabă mama sa – cea cu atâtea calități și defecte: putere, ipocrizie, vulnerabilitate, dragoste față de familie, frică, etc. Și despre o relație mamă-fiu extrem de tensionată. Cartea a apărut în 1997 și este prima din ciclul autobiografic Scene de viață provincială din care mai fac parte Tinerețe (2002) și Summertime (2009).