Romanul Peştera al lui Jose Saramago face parte din seria începută în 1995 cu Eseu despre orbire şi continuată cu Toate numele sau Intermitenţele morţii. Ce s-a schimbat din 95? Trecerea la parabolă (anticipată totuşi şi mai devreme în Pluta de piatră), renunţarea la textul realist-magic-istoric din Istoria asediului Lisabonei sau Memorialul mînăstirii, adică acel Saramago deja clasicizat, premiat cu Nobel etc.
Textele s-au scurtat, au căpătat claritate incredibilă şi o forţă de transmitere, de circulaţie populară foarte mare. Cititorii folosesc nonstop exemple parabolice din ultima parte a operei regretatului Saramago. A ştiut pe măsură ce a înaintat în vîrstă să devină, scuzaţi-mi barbaria, din ce în ce mai viu. Situaţia din Eseu despre luciditate, în 
care oamenii se hotărăsc într-o zi să meargă la alegeri şi să nu voteze cu nimeni, e exemplul folosit cel mai des în ultima vreme de scîrbiţii de politică. Poate cea mai frumoasă poveste despre democraţie, cetăţeni şi vot alb. Saramago a fost şi un tip cu o forţă publică fără margini: îmi amintesc cum, cu numai cîţiva ani în urmă, ştergea pe jos cu Berlusconi şi anunţa că nici măcar nu-i pasă că editura care-l publică în Italia e deţinută de un concern de-al lui. Şi-a şi anulat contractul dacă nu mă înşel.
Să revenim la Peştera. Cinstit, romanul n-o să vă rupă în două precum cărţile amintite mai sus, nu e din prima linie din raftul Saramago. Dar e ca o întînire cu un prieten drag. Saramago e dintre acei scriitori care merită citit integral. Îi citeam pînă şi postările pe blog cu google translate (nu înţelegeam mai nimic, dar o făceam reflex) dacă erau lăsate în portugheză şi nu erau citate de vreo publicaţie la care să am acces lingvistic.
Personaje puţine, o familie compusă din tatăl morăcănos, olarul, din fiica sa şi ginerele său. Trăiesc într-o lume compusă dintr-o mare periferie şi un misterios Centru, un soi de mall imens în care consumul e pe primul loc, iar pe al doilea loc e paza şi supravegherea. În acest mall privilegiaţii se pot muta la un moment dat să şi locuiască, practic fantasma totală a clasei de mijloc prospere.
Olarul este cel care poartă reflectorul prin naraţiune, el ne arată calea obsesiilor, fricilor, grijilor. Parabola se construieşte lent şi eficient, lumea aceea ciudată se aşază din ce în ce mai frumos peste o logică implacabilă a lumii noastre de azi. Saramago repetă deci tratamentul literar cu care ne-a obişnuit: neliniştire simplă şi totală.
Mi-a rămas în cap o discuţie din acest roman între ginere (care lucrează în Centru ca gardian) şi bătrînul olar. Practic o definire a autorităţii, mai ales de natură comercial-poliţienească, pe care am recunoscut-o intens. Cei doi aşteptau un răspuns de la un şef comercial. Bătrînul îl întreabă pe tînăr cum a reacţionat şeful. Răspunsul:
Trebuie să ştii, din proprie experienţă, că ei lasă întotdeauna impresia că se gîndesc la altceva.
P.S. Cred că realizaţi că nu o să vă povestesc care e şmecheria cu „peştera”. Hint: da, are legătură cu Platon.