Puneți-mă la sidebar-ul infamiei, dar mie Italia mi s-a părut mereu o țară de album. Nesimțit de încărcată, de bogată, de cultă. Strivitoare, arogantă, bulimică. Mă gândeam c-o să mă pălească în moalele capului, ca o insolație foarte puternică. C-o să mă doară stomacul de-atâta sublim. C-o să mă legăn pe vecie în marea de turiști care, tot pe vecie, îl vor confunda pe Pinturicchio cu Perugino sau Pontormo. Există însă un loc din Italia care m-a făcut să-mi fie rușine de toate astea, brusc și profund. N-a fost Santa Croce, n-a fost San Marco, n-a fost Colosseumul. Ci un orășel timid și cu obloanele trase: Monte Castello di Vibio. Povestea mai jos. 
Umbria e verișoara mai puțin celebră a Toscanei. Să ne-nțelegem: dacă Toscana e o blondă cu ochii albaștri, Umbria e o brunetă cu sprâncene groase. Dacă Toscana are pretendenți, Umbria are amanți. Dacă Toscana e Renaștere, Umbria e Ev Mediu. Dacă în fața Toscanei nu mai poți vorbi, Umbria îți dă limbariță. În Monte Castello di Vibio, un orășel de piatră spânzurat între dealurile verzi ale Umbriei (nu departe de Assisi, orașul Sfântului Francisc), există un teatru. Lucru nu foarte obișnuit într-o cetățuie cu 1600 de locuitori. Un buzunar de istorie, lascivitate ornamentală și amintiri colective. Orașul l-a protejat cu îndârjire. Iar acum el protejează orașul.
Se numește Teatro della Concordia și e cel mai mic teatru din lume. Cine-a stabilit asta? Și ce contează? E marketing? Greu de spus. Are 99 de locuri minuscule, cu tot cu lojele liliputane, superb pictate. Pereții care păzesc fiecare lojă, pe care se preling camee vegetale, păstrează numele celor nouă familii fondatoare. Tavanul baroc e plin de îngeri bucălați, deloc pătrunși de sfințenie. Ceasul de deasupra scenei s-a oprit la opt și jumătate, când se termină reprezentația. Aici totul are chef de joacă.
Teatrul își primește vizitatorii cu o modestie care te îmbujorează. Îți vine să-l alinți, să-l mângâi, să-ți ceri iertare că la intrare te-a pufnit râsul. Turul e gratuit, deși ți se pune o palmă o bijuterie. Ghida nu știe engleză, dar caută un CD prin niște sertare, e încurcată, în sfârșit îl găsește, e un promo care începe cu un marș și continuă cu o poveste de dragoste – între un teatru miniatural și un oraș de pe o stâncă. Dacă orașul e medieval, teatrul abia a împlinit, în 2008, două sute de ani. În anii ’50 a fost închis pentru restaurare, însă, din lipsă de fonduri, a așteptat încă treizeci de ani. A ajuns într-o stare deplorabilă, iar oficialitățile au propus demolarea lui – într-un orășel ca Monte Castello, fiecare metru de piațetă contează. Locuitorii s-au opus. Și nu numai atât. Au propus o taxă specială, pe care au plătit-o ani la rând, din proprie inițiativă, pentru întreținerea teatrului. Apoi, în 1989, au obținut o finanțare, iar restaurarea a început în sfârșit. A durat șapte ani, în care, se spune, locuitorii orașului intrau prin efracție în teatru, noaptea, ca să vadă dacă odorul lor e pe mâini bune. Și a fost.
Astăzi, Teatro della Concordia vibrează de culoare, miroase a scândură (pentru că se joacă în fiecare weekend – Mandragola lui Machiavelli, printre altele), are un chef de viață 
nebunesc. Și-a plătit datoria față de cei care l-au ținut în viață: atrage peste 100 000 de turiști pe an – suficient pentru ca un orășel ca Monte Castello să aibă propria ,,economie“. Micuțul Concordia e parte activă a cetății, actor, cetățean. Are o întreagă societate care se ocupă de promovarea lui – recent, a fost înfrățit cu cel mai mare teatru din lume, Teatro Farnese din Parma, care și-a înghesuit o distribuție uriașă pe scena lui liliputană. O lecție de marketing cultural de bun gust, cu umor și cu sens.
Pe micul Concordia l-am descoperit absolut din întâmplare – nu era trecut în niciun ghid. M-a ajutat să văd osmoza dintre arta și politica italiană cu ochi ceva mai buni- ,,politica“ înțeleasă în sens etimologic, deloc peiorativ. A fost începutul perfect. Dar a avut tristețea lui, pentru că mi-a adus aminte de ceva. Cazinoul din Constanța tocmai a împlinit o sută de ani – are treptele surpate, ferestrele sparte și a fost colonizat de pescăruși. Cum mi-e greu să cred că ,,primarul“ Mazăre, alături de locuitorii Constanței, se vor oferi să plătească o taxă în plus pentru reabilitarea Cazinoului, probabil că în curând, lângă ruinele Cetății Tomis, veți putea admira și ruinele lui.