„Am găsit în mine o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface; cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume“ – iată unul dintre citatele lui Clive Staples Lewis, cunoscut mai simplu ca C.S. Lewis. Tocmai asta, adică o lume diferită de cele cu care ne obişnuise găsim în colecţia de eseuri, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi. Pentru că de data aceasta nu mai e vorba de basme, ci de fapte. Lewis explică de ce basmele nu fac parte deloc dintr-o literatură light şi că gusturile celor mici în materie de literatură nu se deosebesc de ale noastre atât de mult pe cât ne-ar plăcea să credem. Aşa că jos tirania adulţilor şi trăiască toţi cei cu imaginaţie, indiferent de prefix!
Recunosc că în copilărie mă scotea din sărite superioritatea adulţilor atunci când venea vorba de cărţile pe care le citeam şi despre care mă chestionau cu vocea uşor subţiată, maimuţărindu-se, deşi puţini dintre ei citiseră cartea respectivă sau o înţeleseseră cu adevărat. Îi prindeam mereu că mint, că nu ştiau despre ce vorbesc, pentru că presupuneau mereu că poveştile sunt la fel. Şi mi se părea că rolurile se inversează. Eu eram cea care aveam mai multe informaţii şi nu mă jucam cu ele, le foloseam să lovesc adversarul. La mine era puterea. Şi tocmai asta îmi place la C.S.Lewis, el spune că de fapt adulţii, mai exact cei care se consideră prea maturi pentru un basm sau pentru o poveste sunt de fapt cei imaturi, vulnerabili.
Pentru că basmele nu sunt scrise niciodată doar pentru copii. De altfel, demult, basmele erau create şi pentru adulţi. Ele doar au gravitat cu timpul spre camera copiilor, atunci când nu au mai fost la modă în cercurile literare ale celor mari, în acelaşi fel în care au făcut-o unele piese din mobila veche. Şi aşa cum unor copii nu le place în mod special un fotoliu uşor scămoşat (chiar dacă se leagănă) aşa se poate să nu aprecieze foarte mult un basm încărcat de mitologie. Dar adulţilor s-ar putea să le placă şi balansoarul şi basmul la fel de mult, chiar dacă le e greu să recunoască. Desigur, în cartea lui Lewis veţi găsi mult mai multe motive pentru care basmele ar trebui să fie apreciate mai mult de către orice cititor, indiferent de vârstă. Trebuie să spun că sunt complet de acord cu asta: „împărţirea riguroasă a cărţilor pe grupe de vârstă, atât de dragă editorilor, are doar o foarte vagă legătură cu obiceiurile cititorilor reali. Aceia dintre noi care sunt certaţi, maturi fiind, pentru că citesc cărţi copilăreşti au fost certaţi şi în copilărie pentru că citesc cărţi prea mature pentru ei“.
Îmi mai place că din tot ce scrie în capitolul menţionat mai sus înţeleg că are un mare respect faţă de cititorii săi, chiar şi dacă aceştia sunt uneori copii. Îmi place că nu se schimonoseşte şi că nu face pe bufonul atunci când scrie şi că nu ţine morţiş ca basmele sale să aibă o morală, ci se aşteaptă ca cititorul să o construiască. Şi mai presus de toate, îmi place că are acel bun simţ potrivit căruia crede că un autor, ca simplu autor, este un om liber şi un egal al cititorului (indiferent de vârsta acestuia) „precum poştaşul, măcelarul şi câinele vecinilor“.
În Un răspuns adresat profesorului Haldane, Lewis îl contrazice pe cel care îl criticase destul de tăios spunând că personajele sale sunt „ca nişte limacşi într-o cuşcă pentru experimente care primesc o varză dacă o iau la dreapta şi un şoc electric dacă o iau la stânga“. Scriitorul îl asigură pe criticul său că nu e interesat de sancţiuni ale conduitei prin pedeapsă şi că răsplata primită de personajele sale pozitive este una cuvenită pentru genul de literatură pe care a ales să o scrie. Mergând mai departe, îi explică şi de ce nu este un mare admirator al majorităţii intelectualilor comunişti de atunci (pentru că se pare că aceste împunsături se bazau şi pe deosebirile dintre convingerile politice ale celor doi). Nu-i plăcea acel ultim argument, folosit atunci când toate celelalte eşuau în încercarea de a-l convinge că trebuie să promoveze revoluţia şi anume că dacă nu va face aşa, avea să fie secerat la vremea potrivită. De altfel, astfel de oameni, după cum recunoştea chiar el, existau în ambele tabere, însă considera că aceste lucruri se pot discuta şi raţional, fără atacuri reciproce. De altfel e şi greu de crezut că Lewis era cel mai mare duşman al oamenilor de stânga, cât timp unul dintre cei mai buni prieteni ai lui era scriitorul, profesorul şi criticul literar Kingsley Amis (tatăl scriitorului Martin Amis), pe atunci încă un mare admirator al stângii (ulterior şi acesta a trecut de partea cealaltă şi în 1967 a scris un eseu despre motivele deciziei sale).
În câteva pagini, Lewis explică perfect societatea elevilor de la şcoală, societate care veţi vedea, a rămas neschimbată în anumite privinţe: cruzime, aroganţa celor puternici, slugărnicia şi trădările reciproce ale celor slabi şi snobismul fără margini al ambelor categorii. Şi asta fără să se ţină cont de mărimea buzunarului, ci doar de poziţia dintr-o ierarhie şcolărească. Chiar am văzut recent la HBO, Wasted on the young – Tinereţe ingrată (Australia, 2010, regizor Ben C. Lucas) şi îl recomand. Adevărul e că la adolescenţi şi în relaţiile dintre ei găseşti cruzimea în stare pură şi nemascată. Poate Lewis exagerează puţin când face o paralelă între acest gen de ierarhie şi cea care ar putea să existe într-o societate din care elimini factorul bani, aşa cum o visa profesorul Haldane. Cu siguranţă însă îl aprob atunci când spune că puterea este mai presus decât banii şi că un om ambiţios (sau de ce nu, un grup de oameni ambiţioşi) cu oarecare idei de preamărire ar putea foarte bine să adere la o poziţie de vârf din care să poată să-şi exercite puterea asupra restului lumii. Doar s-au mai văzut cazuri şi încă nu puţine. Şi sunt cu totul de acord că teocraţia este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ.
La un moment dat m-a mirat faptul că Lewis se răzvrăteşte împotriva succesului lui 1984 al lui Orwell şi îl compară cu Ferma animalelor care i se pare mult mai puternic dar care pare să fie mult mai puţin cunoscut în acea perioadă. M-a mirat mai ales pentru că îl critica pe cel dintâi pentru scenele de sex mult prea explicite. Mai mult decât atât, se întreabă dacă scenele respective n-au fost scrise exclusiv din motive comerciale.
Chiar dacă pe parcursul celor 200 de pagini în care vorbeşte mai ales despre relaţia dintre cititori şi cărţi păstrează ponderea dintre femei şi bărbaţi, spre sfârşit renunţă la cele dintâi. Vorbind despre gusturile diferite în ceea ce priveşte literatura el se raportează doar la partea masculină a audienţei. Şi spune că un cititor adevărat – bărbat nu poate să citească o carte bună doar o singură dată. Aşa cum … nu se spală doar o dată, nu doarme doar o dată şi mai ales …nu-şi sărută nevasta o singură dată.
Mi-a plăcut ce-am aflat, chiar dacă Lewis este pe rând revendicat de creştini uşor isterici sau de agnostici acri şi nemulţumiţi de schimbarea bruscă din viaţa sa de la un moment dat. Căci scriitorul a devenit credincios şi a acceptat existenţa unei forţe supreme după o noapte lungă de dezbateri alături de J.R.R. Tolkien, care-i devenise prieten. Deşi unii sunt sceptici şi consideră că Lewis avea deja, oricum, premisele unui mare scriitor şi fără ajutorul creştinismului, fostul său secretar, Walter Hooper şi editorul cărţii de mai sus, consideră că aşa-zisa convertire a autorului a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla.