Primele rânduri ale volumului de proze scrise de Mircea Diaconu mi-au amintit de inocenţa puştiului din povestirile semi-autobiografice ale lui Danilo Kis (Suferinţe timpurii). Aceeaşi dorinţă de a fărâmiţa orizontul apăsător în imagini duioase, aceeaşi naivitate ireală, capabilă de cel mai lucid imaginar, doar că, spre deosebire de lumea descrisă de Kis, unde istoria devine 
sumbră, în povestirile din Şugubina tristeţea vine mai mult din istoria personală. Totuşi, nu este acea tristeţe care doboară, ci una pregătită să ridice la suprafaţă compasiunea şi forţa închipuirii. Indiferent de cât de simpatice sau antipatice îţi sunt anumite personaje, dramele acestora, în loc să te cutremure, te liniştesc prin candoarea nelumească.
Majoritatea povestirilor, deşi aduc în prim-plan durerile adânci ale naturii umane, cum ar fi neîmplinirea (Mesteacănul), teama de moarte (Vaca bătrână), singurătatea (Fata din fereastră) sau pierderea inocenţei (Şugubina), rămân departe de nuanţele cutremurătoare, Mircea Diaconu preferând impresia lăsată de seninătatea unei picturi naive, demne de hazul de necaz de la Săpânţa. Personajele sale trăiesc într-un cochet orăşel interbelic sau într-un sat anonim, invadat de primii tovarăşi arivişti din perioada comunistă. Vei fi amuzat de povestea unui cuplu nomad, obligat să adere la statornicia amorului cu acte în regulă de la primărie, dacă tot şi-au făcut casă în sat (Damian), sau de scena judecăţii pioniereşti, în care toţi elevii trebuie să înveţe cum să se prezinte în faţa marelui inspector venit de la oraş, pregătit să le dea o lecţie de morală, potrivită omului nou. Totuşi, întâlnirea dintre sătenii molcomi, cărora nu le poţi schimba timpul personal, şi noile directive de la centru diluează absurdul noii orânduiri într-un umor luminos, prin care tragedia capătă iz de farsă (Piciul).
Lumea povestirilor scrise de Mircea Diaconu te va deruta. Nu vei şti dacă trebuie să-i compătimeşti pe oamenii prinşi în degringolada propriilor trăiri sau să te amuzi pe seama încurcăturilor ce devin sursa inepuizabilă de umor involuntar. Autorul pare să fi îngrămădit întreaga forfotă umană autohtonă în primele povestiri, înţesate de ţărani din alte vremuri, de moşieri interbelici, de copii săraci şi visători sau de activişti mărunţi. Ultima povestire (Casa cu garoafe) aşterne o linişte atemporală peste toate aceste personaje. Este liniştea din jurul băiatului plecat la oraş, care se întoarce, pentru câteva zile, în satul natal, de nerecunoscut. În această ultimă povestire, memoria lasă în urmă fotografii voalate, legende familiale din alte veacuri. Când aşteaptă moartea ultimei fiinţe care îl mai leagă de satul natal, prezentul medicului Radu se deşiră în ce a fost, ce ar fi putut fi sau ce ar spus acei strămoşi ce nu vor decât o cruce de piatră la căpătâi.