O propagandă dură, fie şi pentru o cauză bună, generează automat un reflex satiric până şi în cele mai inocente spirite apărătoare ale naturii, echilubrului pământesc, anti-poluare etc. Figura gumilastică a lui Al Gore, campaniile sale rudimentare, m-au pus mai mult în cumpănă decât dezvăluirea emailurilor cu falsificarea datelor despre încălzirea globală. Climategate-ul trebuia să aibă şi urmări literare. Ian McEwan şi-a făcut deja încălzirea cu multe evenimente ultrarecente narativizate în timp record. Aşa că trebuia să ajungă cumva şi în zona savantului impostor şi a cinismului din jurul ideilor bune şi frumoase.
Solar nu e atât sarcastic, cât umoristic. Personajul: un profesor cu Nobel şi cu cinci ex-soţii, mereu pus pe câştigat câte un proiect, câte un privilegiu, pe abordat câte o colaboratoare frumuşică sau doar accesibilă. McEwan aruncă şi ceva experienţă personală (o excursie în spaţiul arctic pentru constatarea – a lui şi a altor artişti – a topirii calot
ei) şi relatează neîndurător extraordinara ruptură dintre ce ar dori artiştii să susţină şi lipsa lor completă de acces la subtilităţile fizice, climaterice etc. E crunt ironizată reîncălzirea hippie prin potenţarea angoasei încălzirii globale. Dar râzi şi mai crunt când îl găseşti pe erou cu penisul lipit de fermoarul îngheţat, la minus 40 de grade Celsius, în timp ce încerca să urineze în spaţiul arctic.
Michael Beard, eroul nostru, suferă de fapt de drama de a fi luat tot timpul în serios. Nobelul îi complică şi mai tare situaţia. Ia premiul şi pentru merite din tinereţe, dar gurile rele spun că ar fi fost confundat cu Michael Bird, un alt savant. Orice prostie spune, orice speculaţie face, se găsesc bani pentru finanţare şi susţinere. Aşa visează la un moment dat la o turbină revoluţionară şi se trezeşte prins într-o instituţie plină de bani care cheltuie aiurea pe un mecanism despre care se ştie din start că nu prea are cum să meargă.
Beard e omul care joacă cinic şi senin rolul omului respectat şi respectabil în timp ce fură, minte, ucide chiar. Şi, mai mult de atât, îl şi doare exact în cot de emisiile de carbon. Să crezi în încălzirea globală şi în această variantă de apocalipsă e pentru el semnul optimismului tălâmb al foştilor colegi de Oxford care făceau umanioare. El nu vrea să fie altceva decât un tip bine hrănit care să mai şi şterpelească pe deasupra câte ceva amor şi ceva privilegiu. Caricatura îi iese lui McEwan. Nu grozav, sînt momente uneori prea schematice, dar îi iese: citeşti fără iritare, ba chiar râzând de povestea lui Beard şi a nefericiţilor care s-au întâlnit cu el.