Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram…) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii…). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Actorul Horaţiu Mălăele e uşor de recunoscut chiar şi în postura scriitorului de vreme ce trecerea de la un capitol la altul se converteşte în asumarea unui nou rol. 
Povestitorul „Tehomirului meu cald şi nostalgic“ istoriseşte în spiritul superstiţiilor şi vorbelor cu tâlc bătrâneşti întâmplările „când mă ţineam de mâna copilăriei, alergând încolo şi încoace fără nici o treabă“; mama Nicu „caldă şi blândă ca un cozonac“ sau mama Bănicoanea care moare „pentru că n-a mai vrut ea să trăiască“ fac parte din universul mărunt în care Dumnezeu e de-al casei „îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, însuşi Dumnezeu, care i-a zis «du-te după Lică al lu Mălăele» şi s-a dus“. Trecerea spre viaţa adultă e sinonimă cu asumarea noii etape iar „intrarea“ ne duce inevitabil cu gândul la o apariţie pe scenă: „Scuipă în palme, îşi aprinse prima ţigară, trase şapca pe ochi (…) intră hotărât pe o uşă înaltă şi grea“.
Volumul continuă în alt ton cu decupaje realiste de observator neutru precum Trenul de Paşcani; tabloul este clasic, o zi obişnuită în gară, plictisul aşteptării trenului şi ironia destinaţiei finale, Paşcani, faţă de locurile aparent inaccesibile în acel timp anunţate de Orient Express, Viena, Paris sau Venezia.
Spiritul ironic dar şi atenţionarea asupra unor adevăruri din lumea teatrului sau al criticii de artă îi arată cititorului diferitele feţe pe care le poate avea actorul în căutarea unui rol, distinctele forme de raportare la rolul primit; nici lumea teatrului nu pare a fi ferită astfel de contradicţii, eşecuri, iluzionări de tot felul: „Unii îşi primesc rolul respectuos, cu grijă, liniştiţi (…). Alţii se năpustesc în el, ca un buldog (…) îl sfârtecă, îl hăpăie, îl plescăie (…). Alţii îi dau târcoale, îl muncesc“.
Lipsa profesionalismului în cronicile de film, amestecul discursului despre actori cu cel despre recuzită sau replici se face mai mult într-un limbaj de lemn, în care expresiile tipar ar fi valabil-universale, indiferent de apariţia cinematografică.
În acelaşi ton nostalgic care îi defineşte volumul în final, Horaţiu Mălăele rememorează întâlnirile care în genere formează nu doar cultural, ci şi spiritual, de la reperul său Victor Rebengiuc la cenaclurile literare cu Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu, la România literară a lui Manolescu, la cărţile lui Liiceanu, Pleşu sau Paleologu, ori la actorul George Constantin – „constant în genialitatea lui“.
După câteva poeme risipite în volum şi un Decalog de Om bun, Rătăcirile lui Horaţiu Mălăele se încheie cu un jurnal de călătorie, destinaţii exotice care îi aduc aminte de scriitorii sud-americani Borges, Bioy Casares sau Cortázar.
După lectura rapidă dar consistentă a cărţii lui Horaţiu Mălăele, ajungem pe bună dreptate să spunem că singurul său defect este că se termină prea repede.