Viziunea utopică n-a avut parte, în anticipația noastră, numai de o îmbrățișare admirativă. În vreme ce unii autori o aplicau necondiționat soluțiilor SF pe care le experimentau, alții, mai prudenți ori mai neîncrezători în visările idealiste, și-au scris textele înmuindu-și „penița“ în cerneluri acide. Chiar servind drept punct de referință, utopia ieșea în lucrările lor răsturnată, un produs semănând nu cu iluzia fericită proiectată peste secole sau milenii, ci mai degrabă cu mizeriile scurse din realitatea dospită temeinic a regimurilor totalitare. Mai rar asemenea scrieri s-au putut publica înainte de 1989 și, de regulă, nu integral, ci în bună măsură cenzurate.
Exemplul cel mai la îndemână îmi este o carte a lui Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului, căreia îi cunosc destul de bine drumul sinuos spre tipar, întrucât am fost chiar redactorul primei versiuni (cea de la Editura Dacia, din 1975). Minuțios șlefuite, piesele scurte și foarte scurte din acest volum nu sunt în totalitatea lor SF, dar unele au nuclee – idei, personaje, atitudini, sugestii – care le fac asimilabile genului. Construită ca un „fals tratat de urbogonie“, cartea prezintă un întreg șir de modele urbanistice inventate, oglindind, în virtualitatea lor exemplară, modelele sociale devenite expresii ale unor condiții date, ca și ale mentalităților caracteristice acestora.
Pornind de la diverse întruchipări utopice pe care le poate suferi arhitectura (în fapt, profesia „de bază“ a autorului, obținută prin studii universitare), Săsărman le redesenează răsturnat, invitându-te să meditezi cu seriozitate asupra premiselor și mai ales asupra consecințelor lor. Verticity este orașul-arbore, ridicat continuu între pământ și cer, până când încetează să-și mai recunoască rădăcinile. În această creștere mecanică, el n-are nici o șansă să devină conștient de sine sau de omenirea care i-a declanșat erupția și pe care o suportă indiferent, precum o colonie de mărunte organisme parazite. Cosmovia este orașul-navă ce rătăcește prin spații incapabil să-și confere o rațiune din lipsa unei istorii. Plutonia se construiește sub pământ, pe măsura unei societăți de oameni-cârtiță, cu orizontul redus la zero, în vreme ce în Protopolis populația regresează spre vârstele primare ale omului, ca spre a ne avertiza că o societate închisă, izolată de restul lumii, nu poate ajunge decât la degenerare, indiferent de premisele sale aparent strălucite.
Mai sunt în Cuadratura cercului și alte orașe interesante, toate cu arhitectura lor definită simbolico-metaforic și cu poveștile concise ce decurg din structura, ca și din „funcția“ urbanistică a fiecăruia. Mici, dar percutante alegorii cu termenul de referință în societatea contemporană, ele nu se sfiesc să facă aluzie la opresiunea mentalității totalitare, la efectul mutilant al privațiunii de libertate, la lipsa de sens a societăților ce populează orașe fără sens. Nu întâmplător manuscrisul acestui volum, pe care exegetul spaniol Mariano Martín Rodríguez nu ezită să-l proclame în prefața recentei ediții spaniole drept o veritabilă capodoperă, a fost respins în anii ’70, pe diverse motive inventate, de mai multe edituri bucureștene; iar odată ajuns la Dacia clujeană, a speriat instituția cenzurii, în ciuda strategiilor „edulcorante“ cu care redacția se străduia să facă acceptabil pentru forurile politice ale vremii conținutul său incompatibil cu ideologia oficială. Victimele compromisurilor, textele, trebuiau să arate, la un eventual scandal editorial, măcar un număr de lucrări sacrificate ca trofee ale vigilenței politice a cenzurii. Întâmplător, ele au fost Motopia și alte câteva orașe fantastice, luate aproape la întâmplare, fiindcă schițele rămase să vadă lumina tiparului nu erau cu nimic mai puțin detestabile pentru omul politic decât cele pe care cenzorul refuza să-și aplice ștampila fără de care nicio tipografie nu trimitea vreun rând la mașinile sale de imprimat.
Așa cum a apărut, incompletă, prima ediție n-a mai putut să-și pună în valoare perfecțiunea aproape matematică a concepției, simbolizată inclusiv grafic, printr-un tablou rezultat din compunerea ritmată a simbolurilor concepute de autor pentru fiecare povestire din volum. Recitind însemnările lui Săsărman din aventura exilului său german, reținem și o dureroasă nuanță sentimentală: ceea ce trebuia să fie atunci un prilej de bucurie auctorială a dat prilejul unor explicabile regrete, și abia ediția publicată în 2001, tot la Dacia, însă în condiții politice complet schimbate, a mai încercat să repare stricăciunile făcute volumului odinioară.
Războiul cenzurii comuniste cu distopiile s-a repetat și în alte situații, bunăoară în cazul nuvelei lui Leonard Oprea, Domenii interzise, unde mutantul Dranoel e pus să joace rolul ambiguu, de victimă și călău, într-un univers dominat de puterea totalitară. Alteori autorul însuși s-a simțit obligat să „lipească” un final optimist desfășurărilor distopice, precum face Marcel Luca în Scurta carieră a lui Antonio Rosales. În cazuri fericite, asemenea texte au putut „trece“ pe sub ochiul ceva mai apatic al cenzurii, printre alte texte care, datorită diversității temelor abordate, puteau face pierdute intențiile nonconformiste politic ale autorilor lor. Așa se întâmplă cu Protezozaurii de Gheorghe Păun, cu mai multe povestiri ale lui Mihail Grămescu (Anomia și altele), cu Peripețiile unor pământeni în Exterrior de Lucian Merișca. În cazul acestei ultime lucrări, aluziile la regimul totalitar au putut scăpa necenzurate prin faptul că, în 1981, textul apărea în condiții amatoriale, trecut pe sub privirile unor cenzori mai puțin experimentați decât cei cu care se confrunta Cuadratura cercului a lui Săsărman.
Cât privește erupția de distopii de după 1990, când o întreagă generație suferă masiv influența SF-ului american, ele au apărut nestânjenite de reglementări politice potrivnice – prin urmare, ca și Cosmovia, nu au o istorie.