Ne-a plăcut mereu să ne lăudăm cu caracterul subversiv al SF-ului nostru într-o epocă de apăsată dictatură. Temele genului erau cu totul altele decât cele impuse de ideologia vigilentă a regimului comunist și e un fapt real că un număr de scriitori lansați cu versuri și proză conformistă în anii ’60 ai secolului trecut au intuit în chip inspirat avantajul de a compune peripeții extraterestre în locul unor romane despre industrializarea socialistă ori colectivizarea agriculturii. Tendința i-a atras pe mulți, fie dintre cei veniți în colecțiile genului dinspre mainstream, precum Mihu Dragomir, Vladimir Colin, Viorica Huber alias Georgina Viorica Rogoz, Victor Kernbach și Sergiu Fărcășan, fie dintre cei formați pe terenul genului, I.M. Ștefan, Adrian Rogoz, cuplul Anania-Bărbulescu, Gheorghe Săsărman, urmați de pleiada „optzeciștilor“, ori cochetând fratern cu SF-ul și cu literatura generală, cum s-a întâmplat, bunăoară, cu Voicu Bugariu, Constantin Cubleșan, Miron Scorobete și, de ce să n-o spun, cu mine însumi.
Teoretic vorbind, literatura de anticipație oferea într-adevăr piste noi, măcar de refugiu dacă nu și unele de vizibil protest la adresa regimului. Doar teoretic, fiindcă în practică vom 
constata adesea o bună conviețuire a temelor SF cu diverse „imperative“ ideologice ținând de dogma socialismului multilateral dezvoltat. Și nu mă gândesc acum la mișcarea SF, eruptă după 1970, fenomen ce pretinde o analiză oarecum specială, ci pur și simplu la opere. Cine recitește astăzi romanele O iubire din anul 41.042 și Atacul cesiumiștilor de Sergiu Fărcășan, povestirile lui Camil Baciu din Revolta creierilor, ori romanul Constelația din ape, cu care debutau Romulus Bărbulescu și George Anania (n-am citat decât scrieri de memorabil efect asupra cititorilor de SF din epocă) are ocazia să contemple în tihnă clișeele politice cărora autorul de anticipație se simțea obligat să le răspundă pozitiv. Viitorul comunist al omenirii nu putea fi pus sub nicio formă la îndoială, dimpotrivă, trebuia ilustrat și proslăvit ca un paradis spre care conduceau neabătut liniile de dezvoltare ale prezentului. Un paradis social, dar și tehnic, concentrând invenții și dispozitive uluitoare, menite să facă viața omului agreabilă, iar viața societății – una funcționând ireproșabil față de performanțele sale contemporane.
Constrânși să creioneze utopii comuniste, autorilor noștri le mai rămânea astfel doar o mică marjă de disidență: fie aluzii vagi, prudent încifrate, fie ironii adresate pe ton lejer unor aspecte ale colectivismului cosmic imaginat în prelungirea dogmelor ideologice marxiste; dacă nu cumva însăși această idee – politic jenantă, însă mai greu de perceput de către activiștii regimului – că prezentul, cu toate elanurile sale propagandistice, rămâne mărunt și criticabil când i se pune în față oglinda unui viitor strălucit, precum cel spre care real-comunismul pretindea că țintește, antrenând în ecuație termeni precum bunăstarea și fericirea popoarelor din zona sa de influență. Cam asemenea acte de modest curaj civic pot fi puse în seama SF-ului din etapa pe care am numit-o a „renașterii genului“, când acesta învăța să se debaraseze de clișeele sale manifest servile din anii ‘50, de polemicile antiimperialiste și de balastul factologiei de vulgarizare științifică, prin care unii autori au putut fi convinși că servesc o orientare majoră a politicii de partid.
Mai târziu, prin deceniile opt și nouă, clișeul utopiei comuniste suferă un recul, fără să iasă totuși din scenă, însă incapabil de-acum să mai ocupe locul central. Interesul autorilor alunecă dinspre ambițioasa cuprindere globală a viitorului către teme particulare (hai să le spunem „punctuale“) ale genului, spre încercări de transpunere a motivelor sale în rezolvări mai umane și, totodată, mai apropiate de exigențele literaturii. Era și acesta un mod de evitare a imperativelor ideologico-politice formulate de regim. Mai întâlnim uneori și ciudățenia ca, la o „comandă socială“ evidentă, SF-ul să răspundă afirmativ din vârful buzelor și să facă exact pe dos. Exemplul pe care îl am la îndemână este antologia Cosmos XXI. Întâmplări dintr-un univers al păcii, apărută în 1987, la Editura Politică (lucru absolut de mirare pentru epocă!), sub îngrijirea lui Alexandru Mironov și George Veniamin. Titlul, da, titlul vine în întâmpinarea comenzii formulate de regim în Anul Internațional al Păcii, acesta din urmă fiind una dintre inițiativele propagandistice cu care se străduia România ceaușistă să-și mai zugrăvească fațada pe plan internațional. Or, volumul abundă de povestiri distopice, românești și traduse, în care războaiele viitorului și societățile postatomice consecutive reprezintă cu totul altceva decât acel idilic „univers al păcii“ promis dintr-o abilă stratagemă pentru secolul în care de-acum manevrăm, și nu s-ar putea spune că pe ape foarte liniștite.
Și nu e singurul caz în care putem spune că autorii noștri de SF, sub pretextul unei literaturi de avertisment și cu complicități uneori surprinzătoare, venite de pe unele paliere de decizie ale sistemului însuși, reușeau să înșele așteptările Cezarului. Dar nici acesta nu trebuie suspectat a posteriori de cecitate deplină, chiar dacă anticipația ca gen și textele ei în parte îi rămâneau totalmente străine. Doar așa îmi pot explica directivele lui Ceaușescu dintr-o plenară rezervată culturii, când președintele partidului-stat de atunci trăgea scriitorii de ureche, întorcându-le fața de la rătăcirile cosmice spre izvorul folcloric și spre ulciorul coșbucian. În măsura în care vorbele respective se adresau evazioniștilor din SF, presupun că ele trebuiau să fie o provocare cvasi-culturală, impunând reîntoarcerea genului la edulcoratele sale imagini comunist-utopice de la mijlocul secolului, populate eventual cu mutanți și roboți în costume populare românești. Sigur, ne putem permite astăzi să zâmbim, dar urmarea imediată a unor înțelepciuni politice de acest soi, emise de la cel mai înalt nivel, a condus în epocă la subțierea promptă a colecțiilor noastre editoriale și așa rare, ajunse curând, din sărace, foarte sărace, ca multe alte lucruri din vremea aceea.
Să nu se creadă însă că doar aici, dincoace de Cortină, Cezarul își cerea drepturile pe care și le știa cuvenite lui. Societatea americană a cunoscut după al Doilea Război Mondial evoluții politice pline de conținut dramatic: maccarthismul, războaiele din Coreea și Vietnam, frământările rasiale, asasinările de președinți – provocări dure, atât pentru omul obișnuit, cât și pentru spiritul intelectual. În gestionarea lor, guvernele pretind corectitudine politică. Nici Stalin nu pretindea altceva, chiar dacă-i fixa regulile după bunul plac personal, așteptând să fie aplaudat pentru democrația lui de dictatură proletară. În virtutea acesteia, un scriitor ca Evgheni Zamiatin, autorul „dubiosului“ roman distopic Noi, nu avea ce căuta într-un sistem ce construia perfecțiunea social-politică, și e de mirare că n-a fost epurat și el, ca mulți alții, cu un glonț în ceafă. A avut noroc că petiția prin care îl ruga frumos pe „tătuc“ să-l lase să emigreze l-a găsit pe acesta într-o dispoziție ceva mai sentimentală, încât i-a semnat-o.
La americani nu s-a ajuns la asemenea rafinamente tulburătoare, implicând soluția finală, cu toate că și SF-ul lor cunoaște cazuri de „incorectitudine“ politică în raport cu momentele istorice traversate de Statele Unite. Războiul din Vietnam, de pildă, a putut separa autorii în două grupuri distincte: cei ce pun umărul la poziția oficială, aprobând-o (între ei John Campbell, Robert A. Heinlein cu Infanteria stelară și alte romane de inspirație cazonă reflectată în spațiul galactic, Edmond Hamilton, Jack Vance, Larry Niven și Robert A. Lafferty) sau respingând-o din perspectivă pacifistă (Isaac Asimov, Ray Bradbury, Philip K. Dick, Robert Silverberg, Ursula K. Le Guin, Norman Spinrad și alții). Interesant e că listele cu numele lor umplu două pagini puse față în față în numărul din iunie 1968 al revistei Galaxy. Dar și mai interesant e faptul că, pentru a ajunge acolo, autorii în cauză au plătit fiecare câte cinci dolari, ca pentru o râvnită publicitate. Prezentă pe ambele laturi ale Cortinei de Fier, ortodoxia politică mai avea ici-colo slăbiciuni de care observăm că și SF-ul a profitat, măcar din când în când.