Până în 1970, SF-ul românesc n-a avut fani, în sensul pe care îl acordăm astăzi cuvântului. A avut simpatizanți, de regulă tineri cititori, dar nu fani. E destul să ne uităm la tirajele cărților din epocă. Viitorul al doilea de Vladimir Colin s-a tipărit în 30.000 de exemplare, Povestiri deocamdată fantastice de Mihu Dragomir a făcut chiar 35.000. Un roman al Mioarei Cremene, Mărirea și decăderea planetei Globus, a fost publicat, ca multe alte cărți de același gen, în 25.000 de exemplare. Până și culegerea lui Gheorghe Săsărman, Oracolul, care era o carte de debut, are înscrisă în caseta tehnică cifra de 16.000. Asemenea tiraje impresionante, cu care nu se mai întâlnesc autorii genului astăzi, arată că editurile (Tineretului, ulterior Albatros) nu se adresau unui snop de fani devotați, ci unei mase încă nespecializate de cititori. Și se pare că o făceau cu destul succes comercial.
O lecție de specializare a gusturilor începuse totuși Adrian Rogoz în Colecția Povestiri științifico-fantastice, publicând la sfârșitul multora dintre broșurile sale, pe o pagină sau 
două, scrisorile entuziaste ale unor cititori din diverse colțuri ale țării: elevi, studenți, muncitori, tehnicieni (conform nomenclatorului de profesii ce „dădeau bine“ la tineretul din epocă). Dar nici aceste mesaje de adeziune nu pot fi considerate manifestări ale unor fani veritabili, ci mai degrabă semne de simpatie juvenilă, folositoare publicației pentru a-și justifica periodic utilitatea într-un context politic mereu invadat de obtuzități decizionale și de suspiciuni. Abia spre sfârșitul anilor ’60 se întrevăd perspective de organizare cenaclieră. Apar cenaclurile „Solaris“ la București, „H.G. Wells“ la Timișoara, „Henri Coandă“ la Craiova, iar redactorul Colecției nu ezită să le aplaude, să le sprijine moral și prin resursele de publicare ale bilunarului său, adesea prin participarea nemijlocită, a lui și a altor figuri importante din SF-ului românesc al epocii (Ion Hobana, Vladimir Colin ș.a.) la unele dintre ședințele de lucru organizate de cluburile pomenite mai sus.
Tinerii aceia grupați pe lângă casele de cultură studențești din localitățile lor au fost primii fani adevărați din România, arătând nu doar o mai generală admirație pentru scrierile de anticipație și autorii lor, ci și dorința de a le călca acestora pe urme. Grupările erau cercuri de discuții pasionate pe teme SF, dar, totodată, niște focare de creație. Creație imitativă și amatorială, cu izbânzi modeste la început, însă nutrind în secret dorința de a se profesionaliza. Dacă evoluția scrisului propriu al membrilor acestor cenacluri trebuia să mai aștepte până să se ajungă la unele texte mature, alte realizări, cu caracter practic, s-au putut vedea imediat. Au apărut cele dintâi fanzine: Solaris la București, șapirografiat, Paradox la Timișoara, tipărit, ulterior cele de la Craiova. Au fost organizate primele întâlniri comune, poate din dorința fiecărui centru de a-și prezenta și pune în valoare creațiile proprii, poate și din intuiția avantajelor unei colaborări intercenacliere. În asemenea inițiative entuziaste din anii de început ai fandomului nostru trebuie căutată originea unor activități de amploare de mai târziu, precum „Zilele“ cutărui sau cutărui cenaclu și reuniunile cunoscute în epocă sub denumirea de „consfătuiri anuale“ – rebotezate, americănește, „convenții“ și „romconuri“ după 1990.
Aici e cazul să lămurim o problemă. Imediat după schimbarea de macaz din 1989 au apărut două tendințe divergente de raportare la SF. Una, despre care am mai vorbit, supralicita „curajul politic“ al genului, gata-gata să fie transformat în baliză a rezistenței sociale și culturale sub dictatură. Cealaltă, dimpotrivă, ne victimiza SF-ul și, nemijlocit, mișcarea cenaclieră tocmai pentru obediență politică, pentru un pretins „colaboraționism“. Cenaclurile fuseseră organizate pe lângă casele de cultură ale studenților și tineretului, fanzinele tipărite pretindeau aprobări de partid și fonduri din bugetele instituțiilor ce le găzduiau activitatea; ca să nu mai vorbesc de cheltuielile apreciabile cu care un cenaclu organiza niște „zile“ proprii 
sau o consfătuire națională, ori de sumele ce permiteau delegaților altor grupări din țară să se deplaseze la locul unor asemenea manifestări. Iată, s-a spus, dovezi clare că fandomul nostru nu era liber, că în schimbul acestor avantaje era obligat să respecte ierarhii politice și să servească o comandă socială de tip comunist. Se uită astfel prea ușor că toate cenaclurile, studențești ori nestudențești, SF ori non-SF, funcționau pe lângă câte o casă de cultură, că activitățile lor erau sprijinite, totodată îndrumate și controlate de „investitor“. În ochii Puterii, orice altă formă de organizare culturală ar fi trecut automat drept manifestare subversivă, numai bună de reprimat. Nici cenaclurile din mainstream, care au produs la București revista de tineret Luceafărul, la Cluj gruparea și revista Echinox, la Iași Opinia studențească, n-au fost scutite de regimul general aplicat formelor de asociere acceptate în epocă. Prin urmare, dacă n-am nimic împotriva unei cercetări echilibrate și nepătimașe vizând aspectele socio-politice care au făcut posibile astfel de momente importante pentru cultura românească din a doua jumătate a secolului XX (iar ele, aspectele amintite, au fost cu adevărat complexe și nelipsite de situații extrem de sensibile), nu văd, totuși, de ce am detașa fandomul românesc din contextul general, înnegrindu-l programatic și excesiv.
Mai există un risc, atunci când abordăm analiza fandomului și altfel decât ca prezență metaforică în SF-ul românesc. Sociologului i-ar fi destul de greu să facă până și inventarul exact al grupărilor pe care și-ar propune să le analizeze. După cele trei cenacluri pomenite mai sus, anii ’70-’80 au cunoscut o veritabilă erupție în materie, întreaga hartă a țării acoperindu-se cu stegulețe menite să semnaleze poziția unor cluburi de fani: centre de județ cu vădite resurse universitare, prăfuite orășele de provincie, chiar și școli sătești pe unde s-a nimerit vreun profesor sufletist cu pasiunea anticipației. În elanul său remarcabil, Dan Merișca a încercat în mai multe rânduri să construiască, fie în buletinele informative Quark, fie în articole publicate succesiv în Almanahul Anticipația, o evidență a cenaclurilor noastre SF. Ea era necesară măcar pentru buna și practica organizare a consfătuirilor anuale. Socoteala arată mereu cifre schimbate, dar într-o evoluție cu adevărat spectaculoasă: 25 în 1982, 70 în 1985, 36 relativ sigure un an mai târziu, „circa 50“ între 1996-1998.
Această explozie cenaclieră ar fi fost minunat să fie consecința unei normale dezvoltări a fandomului, care să ne fi umplut în scurtă vreme colecțiile editoriale cu scrieri compuse de autori noi. Din păcate, ea nu foate fi înțeleasă decât ca un fenomen artificial, în strânsă legătură cu transformarea activităților fandomiale într-un fenomen turistic. O consfătuire națională începuse să fie altceva decât o adunare de pasionați ai creației literare, dornici să-și citească și să-și discute critic ultimele lucrări. Prezența la activitățile de acest tip, organizate de-a lungul și de-a latul țării, ajunsese să se poată angaja prin simplă ridicare de mână, și era destul ca vreun amator de sejururi plăcute și gratuite să găsească pretextul: știa ce are de făcut, înființa un cenaclu SF, măcar pe hârtie, bătea la porțile instituției tutelare cu o invitație „oficială“, se străduia să obțină banii de tren și, în final, apărea la locul reuniunii cu o echipă de sefiști autodeclarați. Sau uneori nici măcar obligația asta ultimă nu mai trebuia îndeplinită, considerându-se că discuțiile și disputele în jurul unor teme de specialitate erau prea străine de interesul pur turistic al unor simulanți.
S-a lansat la un moment dat până și ipoteza că asemenea manifestări parazitare erau concepute și întreținute chiar de puterea politică, spre a compromite mișcarea pe care o acaparase prin tentantele Almanahuri Anticipația. Ceea ce e iarăși exagerat și contrazis de însuși faptul că fandomul, la nivelul său creativ și performant, și-a putut conduce vârfurile talentate spre acel Nou Val optzecist, poate nu atât de consistent pe cât l-am fi dorit, dar nici de neglijat. Iar povestea nu se sfârșește aici.