Unul dintre reproșurile făcute de critica profesionistă personajelor din anticipația noastră mai veche a fost deplina lor pustietate sentimentală. În proza așa-zis realistă a anilor ’50 nu era nepotrivit ca tractoristul Vasilică din Rebra să-i facă ochi dulci mulgătoarei Măria lu’ Poenar, iar în finalul romanului, cu participarea întregului sat colectivizat, să asistăm la o nuntă folclorică, ba chiar și la nașterea vreunui copil. În SF-ul vremii, în schimb, relațiile amoroase – fie și platonice, ca între colegi de birou sau de astronavă – erau din principiu excluse, probabil din mai multe motive demne de luat în seamă. Unul trebuie să fi ținut de ideologie; mai precis, de credința oarecum general infuzată că viitorul comunist al omenirii avea să curețe omul de toate tarele morale ale trecutului, încât – ca să nu greșească „politic“ printr-o mai liberă (libertină? Doamne ferește!) tratare a personajelor – autorii de anticipații preferă să evite subiectul, menținându-și eroii în relații strict „principiale“. Pe de altă parte, să nu uităm cine erau în epocă acești autori, colaboratorii inițiali ai Colecției Povestiri Științifico-Fantastice, mulți dintre ei capabili să scrie corect un articol de popularizare științifică, dar, odată trecuți la condeiul literaturii, deveniți brusc stângaci și ridicoli, fie din lipsă de talent, fie din lipsa de înțelegere a faptului esențial că literatura le pretindea o altă mentalitate și, evident, unelte noi.
În această situație, nu e de mirare că vedem în scrierile SF mai vechi personaje castrate de sentimente, simpli naratori distanți, ori participanți schematici la o aventură științifică pe o temă sau alta a genului. Același dialog fie constipat, fie bombastic dintr-o ședință de partid îl vom regăsi și într-o „tovărășească“ adunare din viitorul utopic, cu mențiunea că scena respectivă ar putea fi extinsă la întreg Pământul, ca în O iubire din anul 41.042, ori chiar mai mult, la totalitatea lumilor cosmice populate de ființe raționale, ca în Zidul metacosmic. Ce loc mai rămâne aici pentru amorul binecuvântat între două persoane, sau chiar pentru o partidă de sex? Sergiu Fărcășan, care venea în gen din teatru și din proza mainstream, încă mai încearcă s-o dreagă, sugerând o oarecare relație sentimentală la bordul navei sale interstelare, dar – obligat de titlul romanului – mai ales o mare și abstractă (condusă până la simboluri gigantice) iubire între administratorul Pământului din mileniul 42, ființă cvasi-nemuritoare, și o femeie recuperată dintr-un trecut în care se trăiește atâta cât știm și noi că se poate. În ce-l privește pe Ion Mânzatu, la acesta găsim, în Chemarea nesfârșitului, o proiecție a sexualității defulate într-o idilă de-a dreptul „metacosmică“ (să fiu în ton cu neologismele tehnologice ale autorului): femeile din antimaterie primesc, în roman, chipuri de o perfecțiune căutată, profund artificială, însă pofticiosul pământean îndrăgostit va trebui să-și pună frâu nerăbdării de a se arunca în brațele lor, până când urma să se găsească un procedeu de transformare a materiei în antimaterie, sau invers. Asta pentru ca iubirea, încorsetată de legile fizicii elementare, să nu devină la propriu explozivă.
Ca să nu se creadă cumva că pe alte meridiane SF-ul stătea altfel cu pudibonderia și cu refulările sexuale, trebuie să constat că nici scrierile mai vechi ale americanilor nu făceau excepție. Exista și acolo o reținere față de exhibarea unor autentice sentimente îndreptate spre eroinele de sex opus, iar despre domnul John W. Campbell Jr., cerberul revistei Astounding Science Fiction și „întemeietorul redacțional“ al Epocii de Aur din SF-ul american (Asimov, Heinlein, A.E. van Vogt și toți ceilalți pe care, încă foarte tineri fiind, i-a promovat), se știe că a fost, pentru colaboratorii săi, un ferm descurajator al sentimentalismelor, în favoarea ideilor tehnico-științifice spectaculoase. Prin urmare, destui autori din anii ’20-’40 ai secolului trecut își înzestrau personajele cu o mentalitate de adolescent necopt, pentru care femeia este fie o entitate periculoasă, fie un obiect asupra căruia să poată fi revărsată comod o dominație imaginară. Până și activul, influentul în epocă Edgar Rice Burroughs, cu zecile lui de romane marțiene și venusiene, cu luptători neînfrânți și prințese extraterestre fascinante, nu le conduce iubirile altfel de cum le găsim în basmele noastre populare, unde, pentru demonstrațiile sale eroice și cavalerești, Făt-Frumos este răsplătit cu amorul nedrămuit al fetei de împărat, oarecum abstract totuși și totalmente convențional.
Unui psiholog nu i-ar fi prea greu să descopere la personajele din SF (dacă nu cumva și la autori) niște obsesii sexuale fie reprimate programatic, fie – într-o altă fază a genului – exhibate excesiv. Spaima de amazoane conduce în unele scrieri occidentale la conturarea lumilor riguros patriarhale, cu personaje feminine docile și masochiste, fericite să se supună eroului frumos și cu dovedite calități războinice. Nici la noi tendința asta n-a fost scăpată din vedere, însă o întâlnim tratată mai degrabă la modul comico-ironic, precum în nuvela lui Corneliu Omescu, Răpirea bărbaților, unde mai multe astronaute extraterestre vin pe Pământ să-și găsească soți reprezentativi și să profite de ei în mod abuziv.
La reticențele scandalizate ale lui J.W. Campbell, SF-ul trebuia la un moment dat să răspundă „pe invers“, prin defulări ostentative, chiar în exces. Primul pas în acest sens l-a făcut, după câte știu, Philip José Farmer, care imagina, într-o nuvelă devenită curând roman, The Lovers (Les amants étrangers, cum l-au tradus francezii, mai puțin inhibați de sexualitate decât vechii editori americani), o legătură „carnală“ între un pământean și o extraterestră din rasa lalitha, cu trăsături insectiforme. Același autor pornit pe sfidarea prejudecăților urma să conceapă, între 1953-1955, un set de nuvele provocatoare, dintre care una, Mother, descrie fascinația unui personaj ajuns în contact cu o creatură, tot extraterestră, de forma unui uter colosal, plin de iubire și totodată devorator.
Cu drumul astfel deschis, SF-ul nu va mai fi marcat de copleșitoare inhibiții față de sexualitate și trebuie spus că subiectul avea să conducă la performanțele imaginative (inclusiv literare) permise de talentul celor ce s-au încumetat să-l exploreze. În anticipația noastră cunosc, de pildă, o povestire din anii ’80 care urmărește alterarea unei iubiri „firești“ din cauza unui accident ce implică trans-sexualitatea. N-o s-o numesc aici, fiindcă îmi aparține. O iubire stranie de felul celei descrise deja în Amanții lui Farmer vom găsi, tot în anii aceia, și în romanul Galaxia termitelor de Constantin Cubleșan. Pentru evoluția acestei desprinderi de tratarea eufemică a sexualități, e momentul să evoc orientarea „cu program“ a revistei nouăzeciste Jurnalul SF, unde s-au publicat și destule aberații din categoria sexologiei virtuale, de tip cyberpunk, dar de unde pleacă unele experiențe provocatoare, însă nu lipsite de rost literar, ale unor autori deveniți astăzi importanți pe scena genului (Michael Haulică, Liviu Radu, Costi Gurgu, Bogdan-Tudor Bucheru și alții).
De la atitudinea reticentă de odinioară, trecând printr-una de falsă seriozitate, ori, dimpotrivă, ironică și parodică, SF-ul a început să descopere un mod inteligent de tratare a chestiunii, bazat pe subtilitate și complexitate. E și aceasta o dovadă de maturizare a scrisului.