Dacă îmi amintesc bine, englezul Brian W. Aldiss este cel care la un moment dat ne îngropa, nouă, celor din Europa (din întreaga Europă continentală, nu doar esticilor), toate speranțele de a fi luați în brațe de editorii americani și publicați în râvnitele lor colecții de science-fiction. Mesajul lui se traducea cam așa: sunteți voi buni, acolo, la voi acasă, dar dincolo de Atlantic lumea e convinsă că SF-ul e un gen integral american, că temele și motivele lui sunt inventate de autorii înregimentați deja de decenii în cohortele de colaboratori ai editurilor răspândite de la New York la Los Angeles, că voi, europenii, copiați de zor subiectele și conflictele inventate de alții, ceea ce vă plasează din start în postura se sefiști second hand.
Prin urmare, de ce să mai citim și sub semnături străine ceea ce ne place să re-re-redescoperim la autorii noștri? Iar dacă eventual scrieți altfel, cu atât mai mult v-ați ratat șansa, fiindcă n-avem niciun motiv să tulburăm obișnuințele cititorilor autohtoni, care, de altfel, ne arată foarte clar că refuză să se lase tulburați: nu vă cumpără cărțile, făcând din publicarea voastră, pentru eventualul editor, o afacere falimentară.
Da, este un punct de vedere asupra căruia e bine să medităm, atunci când ne arde să intrăm în hora asta. De regulă, însă, suntem tentați să luăm în seamă doar partea cea mai frumoasă a lucrurilor, care pleacă de la ideea că și cărțile noastre ar trebui să fie cunoscute, recunoscute, apreciate după merit și puse în circulație largă, din moment ce noi înșine, mânați de o curiozitate neostoită, traducem și publicăm aproape tot, cu alegere sau fără. Ceea ce presupune să te prezinți cu manuscrisul sub braț la poarta de trecere spre lumea paralelă – un fel de tunel transatlantic, ori, parcă și mai sugestiv, o veritabilă Star Gate – și să faci asta fără să-ți treacă prin minte că poarta e păzită, ca în legendele străvechi, de un Sfinx cu ochii de piatră.
Iar Sfinxul nu stă acolo degeaba, el pune întrebări încuietoare, urmând să-și formuleze sentința în funcție de răspunsurile celui astfel chestionat. Prima întrebare nu poate fi, îmi închipui, decât: „Ești american?” Iar aici, oricât ai miza pe bunele tale cunoștințe de limba engleză, nu poți induce în eroare pe nimeni cu niște nume terminate în escu, eanu sau an, sună atât de străin pentru urechile locului încât ar putea fi purtate și de un extraterestru. A doua întrebare a Sfinxului va fi: „Cum stai cu corectitudinea politică?” Iar aici riști să faci o confuzie între corectitudinea politică românească, laxă, aproximată amatoricește, dacă nu întâmpinată ironic sau chiar cu înjurături, și severa, rigida, implacabila corectitudine politică transoceanică, pe care în mod precis n-ai avut-o în vedere în zilele când îți tastai romanul SF.
Ar mai putea urma și alte întrebări ale Sfinxului, în funcție de cât e el de răbdător la data interogatoriului respectiv, dar tot legenda ne previne că la un moment dat ochiul de piatră al paznicului de poartă se deschide, lăsând să țâșnească din el raza dezintegratoare. Dacă eventual ai noroc, atunci scapi de incinerare, ceea ce nu se va întâmpla însă și cu manuscrisul în care îți puneai atâtea speranțe de recunoaștere selectă și popularitate.
Acum, lăsând metaforele și amuzamentul la o parte, să observăm că în decursul timpului nimic nu pare să fi descurajat pe deplin străduințele europenilor, inclusiv ale est-europenilor, de a pătrunde pe piața SF a lumii care poartă steagul. Unele inițiative au avut chiar succes, și mă gândesc la antologia lui Franz Rottensteiner, View From Another Shore, unde anglo-americanii au putut da, printre mai mulți europeni, și de numele lui Adrian Rogoz; sau la două antologii, în franceză și germană, consacrate integral anticipației românești: Les meilleures histoires de la science-fiction roumaine, în selecția lui Vladimir Colin, și SF aus Rumänien, cu un sumar girat de Herbert W. Franke și de mine. Succes de prestigiu mai degrabă decât unul financiar, ceea ce trage totuși neplăcut în cântar, făcându-i pe editorii din spațiul occidental să ezite când ar fi să repete gestul. Oricum, calea pe care s-a produs deschiderea Porții cu Sfinx în aceste cazuri ține de inițiativa personală și cel puțin două dintre situații au câte o interesantă poveste a lor.
În vechiul regim, s-a încercat și o altfel de pătrundere spre Occident cu texte de SF, în măsura în care autoritățile comuniste erau interesate de promovarea în vitrinele altora a unor figuri acceptate oficial. Sovieticii au făcut-o, de pildă, cu Ivan A. Efremov, al cărui roman, Nebuloasa din Andromeda, s-a publicat în franceză la Editura în Limbi Străine din Moscova, putând fi lansat astfel spre cititorii de dincolo de Cortina de Fier. Și aici succesul pare să nu fi fost cel scontat, din moment ce Jacques Sadoul observa într-o notă a volumului doi din Istoria SF-ului modern că scrierea arată ca „tradusă de niște inși aproape cu totul străini de limba franceză”. La stângăcia traducătorilor se adaugă și strategia politică a redacției care a selectat textul, fiindcă un roman lăudat peste măsură în spațiul est-european pentru virtuțile utopiei sale propagandistice trezea dincolo, în Occident – ca să-l citez tot pe Sadoul – impresia „unei scrieri nespus de plicticoase pentru cititorul francez, întrucât toate personajele sunt «gentile» și atât de pline de altruism, încât te fac să regreți lipsa unuia dintre ticăloșii patentați pe care știu să și-i închipuie literatura populară sau banda desenată”. Cu toate aceste lipsuri, criticul și-a putut face, cât de cât, o impresie despre roman.
Exemplul ales de mine poate fi „corectat” cu alte câteva cazuri în care literatura est-europeană a trecut Cortina fără să fi fost cărată în ranițele activiștilor de partid. Americanii și alți occidentali l-au cunoscut pe Zamiatin după ce scriitorul rus reușea să scape în chip norocos de teroarea stalinistă; e adevărat că exista la Paris o consistentă emigrație de ruși albi care puteau mijloci traducerea romanului Noi și publicarea lui ca document incriminator pentru totalitarismul comunist. Mai târziu, interesul occidental pentru Arkadi și Boris Strugațki nu poate fi nici el desprins total de cheia unei lecturi subversive a romanelor E greu să fii zeu, Melcul pe povârniș sau Picnic la marginea drumului. Dar asta nu demonstrează altceva decât că unele așteptări ascunse în întrebările Sfinxului descris de mine mai sus fuseseră împlinite mulțumitor.
Revin la actualitatea noastră schimbată din punct de vedere politic, ca să vedem ce mai poate face SF-ul în condițiile de acum. Ce încearcă să facă, mai bine zis, fiindcă reușita execuțiilor sale stă în continuare sub semnul incertitudinii, chiar dacă nu întotdeauna și semn al eșecului dinainte garantat. Cunosc mai multe scenarii deja utilizate.
Unul e să-ți dai singur la tradus cartea hărăzită experimentului anglo-american, fiindcă edituri de propagandă literară în limbi străine nu știu să mai existe, nici măcar la Moscova.
Alt scenariu e să-ți chiar scrii cartea direct în engleză, apoi să aștepți să ți-o cumpere cineva pe Internet, prin Librăriile Amazon. Și într-un caz și în altul, editorii americani te ignoră senin, deoarece scrierea ta n-a trecut proba Sfinxului. Ori a evitat-o, ceea ce-i cam același lucru.
Altă variantă, cea mai curajoasă: să te prezinți repetat la poarta transatlantică, în funcție de cum joacă Sfinxul ping-pong cu SF-ul tău. În fine, văzând că între nominalizații la premiile Hugo și Nebula mai apar uneori și nume străine, precum Ken Liu, să reiei încă o dată cursa, cu o nouă speranță în suflet. Numai că în felul acesta o să descoperi că nici Ken Liu nu-i tocmai chinez-chinez, ci unul naturalizat în Statele Unite, cu engleză de Harvard și cu școală SF făcută „la fața locului”.
Prin urmare, cine dorește să-l imite știe ce are de făcut. Iar unii români chiar îi calcă pe urme, încât avem astfel încă un scenariu, al celui care-i iese Sfinxului în spate, scăpând de întrebările-capcană și deschizând diverse uși prin redacții de reviste și edituri. În mod surprinzător, nu toate sunt încuiate.