Roman de debut al scriitoarei Tea Obrecht, Soția Tigrului ne introduce în încrengătura tragediilor din Balcani, descrise cu o acuratețe rar întâlnită în relatările istorice. Născută în Belgrad, în 1985, autoarea reușește să surprindă toate cicatricile lăsate de război în regiune. Este un roman care creează așteptări mari într-un număr modest de pagini, înglobând polaritatea conflictelor dintre creștini și musulmani, modernitate și tradiție, știință și superstiție.
Povestea e construită pe două niveluri ce par inițial lipsite de legătură, dar care se evocă unul pe celălalt pe tot parcursul cărții. Natalia, naratorul din planul prezent, este o tânără doctoriță care călătorește 400 mile pentru o acțiune de binefacere, cu scopul de a vaccina orfanii adăpostiți într-o mănăstire aflată dincolo de noua graniță. Pe drum ea află că bunicul său, un medic consacrat, a murit în timp ce călătorea sub pretextul de a o revedea. Vestea în sine nu o surprinde – ea era singura care știa că bunicul suferă de cancer – însă circumstanțele morții acestuia sunt bizare.
În timp ce Natalia se ocupă de vaccinarea orfanilor, un grup de oameni sapă în via din spatele mănăstirii. Nu recolta îi preocupă, ci cadavrul unei rude îngropate acolo în urmă cu 12 ani, în timpul războiului. Apare astfel conflictul de valori în jurul căruia se țese cea mai interesantă temă a romanului. Unul dintre săpători are convingerea că boala care le macină satul va dispărea dacă mortul își găsește liniștea. Desigur, Natalia ar prefera ca săpătorii să abandoneze aceste superstiții și să îi permită să le examineze copiii. Cu toate acestea, are considerație pentru acest ritual, simțindu-se ea însăși datoare să facă același lucru pentru bunicul său.
Acțiunea din prezent nu constituie decât scheletul romanului; esența cărții este dată de poveștile care frizează fantasticul, istorisite Nataliei de către bunicul său. Poveștile evocă satele izolate din copilăria acestuia, locuite de meșteșugari, tămăduitori și vânători. Deliciul romanului constă în oscilația permanentă între realismul magic și atmosfera de fabulă, pe de o parte, și aplecarea Nataliei și a bunicului său către știință și rațiune, pe de cealaltă parte.
Două personaje semi-mitice domină poveștile bunicului relatate cu un umor macabru. Primul este omul fără de moarte, nepotul Morții înseși, a cărui menire este inițial să vindece, apoi să poarte sufletele decedaților pe lumea cealaltă. Bunicul său îl reîntâlnește pe parcursul vieții pe acest individ morbid, dar afabil, a cărui poveste nu-și îngăduie niciodată s-o creadă în totalitate.
Celălalt personaj este o tânără surdomută, abuzată de soțul său, care domesticește un tigru rătăcit în pădurile din munți. Este un simbol romantic, puternic, o pânză pe care pot fi proiectate numeroase interpretări. Natalia pretinde că „tot ce-ți trebuie ca să-l înțelegi pe bunicul meu găsești în aceste două povești: povestea soției tigrului și povestea omului fără de moarte“. Totuși, legătura bunicului cu aceste personaje misterioase nu face decât să ridice întrebări suplimentare. Trebuie spus că Soția tigrului face adesea apel la afect în detrimentul coerenței.
Deși locuiește în Statele Unite de la vârsta de 12 ani, Obreht reușește să creeze o imagine foarte verosimilă a acestei zone din Balcani, distrusă de război și numită misterios „Orașul“ pe tot parcursul romanului. Naratorul explorează – literal și metaforic – minele de teren din regiune, alcătuind un univers în care tehnologia modernă se împletește cu instrumentele tradiționale – telefoane mobile și antibiotice alături de târnăcoape și cataplasme.
Cartea a fost bine primită atât de public, cât și de critici, încă de când Obreht a publicat un prim capitol în New Yorker, în urmă cu câțiva ani. Rădăcinile balcanice ale autoarei și ororile războiului transpar din scriitură. Oamenii abandonează obsesia tinereții în favoarea ritualurilor de comemorare. Oasele împrăștiate în urma războiului trebuie adunate, spălate și lăsate să-și găsească odihna. Resemnați să trăiască în mijlocul carnagiului și al profanării, localnicii experimentează ceea ce Obreht numește „iluzia normalității, însă niciodată pacea“. Un adevăr grav și deprimant, mai ușor de digerat cu ajutorul unei povești fermecătoare.