Unii se nasc cu darul ficțiunii, alții se nasc cu darul povestirii vieților altora cu atâta măiestrie încât personajele devin mitologie, iar viețile ajung ficțiune. Pentru mine, J.R. Moehringer e maestrul contemporan al povestirii măiastre pentru că închide perfect cercul ficțiune-nonficțiune. M-a emoționat foarte tare în Dulcele bar, mi l-a făcut mai simpatic pe Aggasi în Open și acum aproape că l-aș lua acasă, să-mi povestească doar mie, după Sutton.
Am citit Sutton acum aproape un an. Încă o am la îndemână, încă o mai răsfoiesc, încă mă întorc la vorbele înșirate atent de Moehringer. Pentru autor, personajul e o mină de aur; pentru personaj, autorul e cel mai bun companion, sigurul care i-a înțeles destinul, dorințele, iubirile, regretele, gândurile.
Willie Sutton a fermecat America în anii interbelici nu doar cu prezența sa impunătoare, nu doar cu imaginea de jefuitor de bănci cu mâinile nepătate de sânge, nu doar cu galanteria. A devenit erou național într-o perioadă de criză, în care băncile jupuiau cât puteau pe datornici. Sutton devenise haiducul sărmanilor jefuind băncile.
„Toți suntem în război cu societatea, puștiule. Fiecare dintre noi e în război cu toți ceilalți. În orice meserie trebuie să treci peste cineva, să depășești pe cineva la ceva. Iei lucruri care nu sunt ale tale – altfel nu poți să supraviețuiești. Așa funcționează toată treaba, fiecare îi jefuiește pe ceilalți“.
Ce-l dărâmă pe Sutton? Iubirea. Ce-l sperie? Singurătatea și neatașarea de cineva. Ce-l salvează? Cărțile. Lectura. Biblioteca. Lumea interioară.
Willie Sutton (1901–1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Şi-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929–1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Başca incredibila performanţă de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranţă. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi… – Ştefan Agopian
J.R. Moehringer face în Sutton mai mult decât literatură. Face istorie. Redă viață unei figuri legendare la aproape un secol și o face să fie iubită de contemporani – în mod ironic, tot pe timp de criză. Doar că acum nu mai sunt Suttoni care să le dea săracilor speranță. Mai sunt doar băncile.
Tipul ăsta scrie despre istorie ca și cum ar fi ficțiune, iar ficțiunea o face să pară ca și cum s-ar fi întâmplat în realitate. Cu lecțiile despre pârjolirea granițelor dintre genuri bine făcute, cu profesori asumați de genul unui Norman Mailer, J.R. Moehringer și-a povestit în Dulcele Bar viața ca un roman, aducând la suprafață, din mlașinile memoriei, ruinele templului unei generații întregi. Acum revine și construiește, din fum și imaginație, viața unui Robin Hood modern, pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești. Sutton este cartea cea mai potrivită pe timp de criză, pentru că se pliază pe sentimentul care unește cel mai trainic: ura. Iar când ura e îndreptată împotriva băncilor, să te ții comuniune! O carte superbă. – Bogdan-Alexandru Stănescu
Dacă aveți prieteni care tânjesc după o carte bună ori prieteni pentru care lectura e treaba aia plicticoasă pe care o făceau de nevoie prin liceu, cartea asta e tot ce le trebuie!
Cine atinge cărţile lui J. R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării. – Filip Florian