Cunoscută mai ales pentru romanul Clopotul de sticlă şi pentru volumul integral de Poeme pentru care primeşte postum Premiul Pulitzer, Sylvia Plath lasă posterităţii un volum consistent de manuscrise, fragmente de jurnal, făcut public abia în 2000 în Marea Britanie. The Journals of Sylvia Plath, 1950-1962 anunţă în multiple pagini sfârşitul de care avea să aibă parte o scriitoare pentru care viaţa era o chestiune de problematizare constantă, de reflecţie încordată şi de privire mereu din afară.
Editat de Karen V. Kukil, volumul însumează 23 de manuscrise, jurnalele scriitoarei de la vârsta de 11 ani până la moartea ei la 30 de ani, documente care conturează viaţa acesteia la Smith College şi Newnham College, mariajul cu scriitorul Ted Hughes, precum şi experienţa didactică şi continua luptă cu scrisul. Două dintre jurnalele sale, din 
perioada în care Sylvia Plath se află la Boston, urmat de cel care marchează şedinţele de terapie în urma primei încercări de sinucidere, lipsesc din acest volum; editorul precizează în Prefaţă că fragmentele în cauză, în urma deciziei lui Ted Hughes, vor fi făcute publice abia pe 11 Februarie 2013. Drepturile de copywriting ale acestor jurnale le aparţin copiilor scriitoarei, Frieda şi Nicholas.
Jurnalele refac imaginea unei scriitoare care, indiferent de vârsta la care pune pe hârtie experienţele trăite, este urmărită de interogaţii nesfârşite, de comparaţii cu scriitori (numele Virginiei Woolf apare în repetate rânduri), de o evocare continuă a lipsei afecţiunii paterne. Culpabilizarea mamei pentru absenţa tatălui este o constantă a însemnărilor şi o cauză semnificativă a dezechilibrului sufletesc care este vizibil în majoritatea paginilor de jurnal.
Introspecţia excesivă, alegerea modului spartan de a munci pe care îl precizează constant ca singura formă de a deveni un om în continuă formare, raportarea la cei din jur faţă de care doreşte să se distanţeze pe de o parte dar ale căror experienţe le vede ca formă indispensabilă de a se înţelege pe sine constituie portretul unei scriitoare pentru care viaţa se problematizează mai mult decât se trăieşte.
Sfârşitul tragic al Sylviei Plath este anunţat în nenumărate pagini, cuvinte precum sinucidere, renunţare, anihilare fiind constante ale confesiunilor sale; frica de a nu dezamăgi prin ceea ce scrie sau prin ceea ce nu reuşeşte să pună pe hârtie, respingerea poemelor sale de edituri sau publicaţii importante, problema lipsei tatălui, constanta senzaţie de oboseală fizică, psihică, revolta faţă de sine însăşi sunt semnele unei psihologii instabile şi puternic afectate chiar şi de experienţele mărunte cotidiene.
Deşi căsătoria cu Ted Hughes este la momentul respectiv singura formă de împlinire reală, aceasta dezvoltând o admiraţie declarată mai degrabă pentru scriitorul Hughes decât pentru omul Ted Hughes, acest factor se va număra între cauzele dezechilibrului sufletesc. Înainte de căsătorie scrie în jurnal că mariajul ar reprezenta anihilarea scriitorului din ea, imposibilitatea de a-şi concentra activitatea creativă în scriitura sa; acest fapt se întâmplă de altfel, lui Ted Hughes i se publică constant poemele în timp ce Sylvia Plath este respinsă de publicaţii de nenumărate ori; mai mult, declară în jurnal că scrierea prozei se transformase în acea perioadă într-o reală fobie care îi anula orice avânt creativ şi îi făcea imposibilă scrierea romanului.
Ea însăşi un personaj de problematizat în jurnalele sale, Sylvia Plath nu reuşeşte să se detaşeze de experienţele personale, de fricile constante de a-şi dezamăgi cititorii prin ceea ce scrie dar mai ales prin ceea ce nu reuşeşte să pună pe hârtie.