adriana gionea | BookMag

Cine iubește și nu (se) lasă

Când a scris romanul Poate că da, poate că nu, Gabriele d’Annunzio a vrut să reia vechea temă a triunghiului amoros, înlocuind, mai întâi, pasiunea în culori exuberante cu drama sumbră şi tulburătoare. Deşi a declarat că numai pasiunea l-a putut îndemna să creeze asemenea personaje, scriitorul italian învăluie scenele mistuitoare în tăcerile nesfârşite ale melancolicilor. Relaţia dintre personaje nu este clară şi nu conduce spre confruntări tranşante şi violente. În schimb, alcătuieşte un labirint afectiv bizar şi tragic. Paolo, Isabella şi Vana sunt protagoniştii unor legături încâlcite. Aşa cum reflectă şi cuvântul poate din titlu, relaţiile dintre aceştia vor sta mereu sub semnul ezitării. O ezitare care ascunde frica de a lua decizii asumate.

Confesiunile, mai senzuale decât un act sexual

Nu ştiu dacă anotimpul în care l-am citit este de vină, dar asociez romanul Sexagenara şi tânărul cu melancolia dulce a primelor zile de toamnă, când fiecare destăinuire pare să fie prinsă la graniţa dintre vitalitatea plăcerilor din anii în care totul părea mai tânăr şi regretul că mai toate întâmplările memorabile au devenit prea repede amintiri.

Cât de scump se vinde grădina plăcerilor lumești?

Scriitoarea Joyce Carol Oates are migala şi răbdarea unui clasic. A cumpănit îndelung la conturarea fiecărui portret, a ştiut cum să prelingă tensiunile prin descrieri concentrate şi a creat tabloul realist al societăţii americane răpuse de recesiune (anii ’30). Grădina plăcerilor lumeşti începe acolo unde se termină supliciile unei comunităţi nomade formate din culegătorii sezonieri. Tabloul scriitoarei îţi acaparează toate simţurile, forţându-te să priveşti un calvar fără să-ţi întorci privirea. Este calvarul trăit de cei fără scăpare, de muncitorii care îşi cărau familia de pe-o plantaţie pe alta, prea săraci pentru a se putea stabili într-un loc.

Cei răzvrătiți și damnați

Un scriitor genial, aşa cum este şi Jose Saramago, va cere o rejudecare a cazurilor în care personajele biblice negative au fost condamnate. Fanaticii le vor clasate, dar aceste cazuri sunt reinterpretate dupa ce s-au invocat nuanţele sufletesti din spatele actelor. In ultimul său roman, Cain, Saramago a vrut să-l umanizeze pe fratele cel rău, învinuindu-l pe Creator de neglijenţă atunci când nu i-a dat atenţie unui fiu chinuit de abandon, vinovăţie şi neputinţă. Scriitorul portughez pare un psiholog ce vrea să ne arate rănile din interiorul celui plin de îndoieli, care s-a simţit respins, transformandu-şi durerea în ură. În viziunea lui Saramago, Cain adună toate vanităţile, tentaţiile şi defectele pe care alţii nu şi le asumă, refuzând să le înţeleagă înainte de a căuta un ţap ispăşitor. Cain este umbra aruncată asupra unei inocenţe artificiale. Pentru habotnici, romanul este iconoclast, o blasfemie fără limite,

Infidelii atipici

Alberto Moravia este un talentat autor de povestiri şi nuvele, putând fi considerat un Cehov al Italiei la capitolul proză scurtă. Ultimele sale povestiri au fost adunate în volumul Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă. Cititorul familiarizat cu stilul şi personajele create de Moravia va descoperi câteva schimbări dacă se raportează la miniaturile publicate, cu ani în urmă, în volumul Iubitul nefericit. Proza este mai concentrată, replicile mai puternice,

Fructul oprit de sub văl

Deşi tot mai mulţi oameni susţin că pe vremea lor se citea mai mult, în ţările unde cenzura este un stil de viaţă, literatura şi-a păstrat influenţa. Iranul este una dintre aceste ţări. Aici, fructele oprite se citesc după ce s-au cules din mâinile femeilor curajoase.

Fanteziile erotice, însângerate de Ryu Murakami

O vorbă inspirată din umorul negru spunea: „Un văduv care se recăsătoreşte nu merita să fi scăpat de prima!. Aoyama, personajul central din romanul Audiţia, nu a luat în seamă înţelepciunea celor păţiţi atunci când s-a lăsat sedus de Asami, o fostă belerină, cu optsprezece ani mai tânără decât el. Şi ce bărbat din spaţiul occidental nu l-ar înţelege? Ce şi-ar putea dori mai mult, ajuns la criza de la patruzeci de ani, decât să pară atrăgător în ochii migdalaţi ai unei frumuseţi exotice?

Philippa Gregory, urmașa lui Alexandre Dumas

Doamna apelor le dă apă la moară cititorilor pasionaţi de romanele istorice. Misterul castelelor medievale, legendele ţesute în jurul personajelor feminine, intrigile şi relaţiile interzise par înfloriturile care decorează cronica perioadei marcate de influenţa nobililor englezi asupra câtorva teritorii franceze. Doamna apelor este al treilea roman dintr-o serie prin care scriitoarea Philippa Gregory încearcă să descurce iţele din Războiul celor Două Roze.

Un Fellini al Balcanilor

L-am descoperit pe Emir Kusturica când eram în şcoala generală şi am fost uimită să văd nişte filme altfel, cum îmi plăcea să le zic prietenilor, mândră că am dat peste ceva original. Primul film văzut a fost Vremea ţiganilor. Atmosfera şi personajele din Vremea ţiganilor descriau scene autentice din mahalaua est-europeană, pe care nu le găseam în filmele de la Hollywood. Mi-au rămas în minte, fiind uimită să descopăr într-un film apreciat şi de occidentali tipologii umane întâlnite în cartierul meu.

Graniţele dintre pornografie şi erotism

Un corp dezvelit poate mări tirajul unei publicaţii. Un detaliu expus fără perdea, în scop artistic, a trimis în anonimat un tablou din secolul al XIX-lea. Enis Batur, unul dintre cei mai mari scriitori turci, analizează Originea Lumii, controversata pânză a lui Gustave Courbet. Tabloul a fost expus la Musee d’Orsay abia în anii ’90, la peste un secol de la intrarea lui în colecţia unui diplomat otoman. Mărul este un eseu despre cunoaşterea necenzurată, despre curiozitate, un portret al străinului oriental sedus de Parisul decadent al poetului Baudelaire şi un studiu prin care s-au analizat graniţele dintre pornografie şi erotism. Atunci când imaginile unei compoziţii sunt considerate explicite, neprelucrate din punct de vedere simbolic, Enis Batur demonstrează cum arta poate adăuga mister, conotaţii şi percepţii divergente.

Istanbul și ipostazele feminității

Când a scris Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk a exprimat dorinţa oricărei femei: aceea de a stăpâni memoria fiinţelor iubite, de a-şi imprima fiecare ipostază în amintirile celui care-i va da iluzia nemuririi. Multe au invidiat-o pe soţia marelui suveran mogul care a decis construirea faimosului Taj Mahal. La mii de kilometri, printre străzile Istanbulului, Kemal nu-şi permite să construiască un mausoleu, dar are suficientă răbdare încât să adune obiectele care îi amintesc de o iubire tabu. Declaraţia lui de iubire nu are amploarea unor replici siropoase, bombastice.

Noua carte de căpătâi a generaţiei lăsate să înveţe, pe cont propriu, cum să evite capcanele ciocnirii dintre civilizaţii

Alaa al-Aswani şi-a evacuat personajele din Blocul Iakubian, le-a dat viză de studiu şi i-a cazat în campusul Facultăţii de Medicină din Chicago. Doar spaţiul cultural a fost schimbat, problemele au rămas aceleaşi, poate resimţite mai intens din cauza dezrădăcinării. Chicago este povestea unui oraş al extremelor şi al studenţilor arabi însetaţi de libertate, dar înfricoşaţi de reacţiile negative în raport cu prezenţa lor, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.

Etichetă: adriana gionea