Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, Zgomotul timpului, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu și se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.
Era primăvară, eram la țară, la străbunica. Poate că aveam 2 ani și un pic. Mă jucam cu Leu, câinele lup al familiei. Ne hârjoneam printre bujori și la un moment dat el m-a apucat cu dinții de rochie, eu m-am poticnit și am căzut; el a venit și mă împungea cu botul în burtă, așa că m-am pus pe râs, mă gâdila. Țipetele mele au atras-o pe mama și pe străbunica, speriate că Leu mă mușcă. Aceasta este prima mea amintire din copilărie: pot să descriu culorile rochiei, tufele de bujori, jocul cu câinele. Mama îmi spune că de fapt întâi m-am speriat și am țipat, apoi am început să râd. O singură scenă, mai multe amintiri – care dintre ele este cea corectă? În ce măsură amintirile fiecăruia dintre noi reflectă realitatea trecută, fără să fie cosmetizate de sentimente și senzații? Eu îmi amintesc mirosul florilor de bujor de la acea scenă cu câinele, vederea unui bujor mă duce cu gândul la casa de la țară și la curtea imensă în care mă jucam.
Julian Barnes a câștigat Premiul Man Booker 2011 pentru ficțiune, cu titlul The Sense of an Ending. Scriitorul britanic a fost favoritul tuturor publicațiilor literare încă de la apariția numelui său pe lista lungă Man Booker. În trecut a fost de trei ori foarte aproape de marele premiu și de cecul de 50.000 de lire sterline: în 2005 cu Arthur și George, în 1998 cu Anglia, Anglia și în 1984 cu Papagalul lui Flaubert.
Îmi place Barnes enorm. Îmi place ce scrie, cum scrie şi chiar şi felul în care îşi trăieşte viaţa are ceva care te face să întorci capul după el. Dacă cititul ar fi ca mersul pe stradă. Cartea lui Nimicul de temut, apărută în 2008 şi tradusă la Nemira în 2009, este gândită cu foarte mulţi ani înainte de a apărea. Tema morţii, a mortalităţii, îl bântuia şi-l bântuie aproape zilnic pe Barnes, încă de pe când avea cincisprezece ani.