Atunci când se întâmplă să fiu întrebat cum sau când scriu, îmi vine uneori în minte o imagine cu mine, aşezat turceşte pe covor în faţa laptopului, şi în cârca mea cocoţat Vladuţ, băieţelul meu. Se întâmpla anul trecut, pe când scriam la Diavoli fragili, şi ţin minte că mi-am spus - asta e ceva ce merită povestit. Fireşte, experienţa a fost de scurtă durată (nu de alta, dar eu am un spate fragil) şi nu aş dori să vă închipuiţi că sunt vreun soi de magician care poate scrie în orice condiţii.
Bunică-mea din partea mamei, Maria, n-a fost la școală nici măcar o zi din viața-i fabuloasă în care n-a ieșit din satul ei decât până la Ploiești. A rămas analfabetă pentru că a trebuit să aibă grijă de o soră mai mică, născută în condiții nefericite și rămasă neajutoarată în toată scurta ei viață. „Cum s-o dăm, maică, la azil? Ce vină avea ea, săraca? Ș-apoi, ce-ar fi zis lumea?! Pe de altă parte, pe tata l-a acceptat în familie pentru că „E băiat cu facultate!
Întâi te îndrăgostești, trăiești din plin pasiunea, apoi devii un biet obsedat, un sclav al propriei manii. De fiecare dată îți spui că a fost ultima dată. Inevitabil, vine un moment în care trebuie să evadezi dintr-o poveste pentru a sfârși, fără îndoială, în alta. Pentru mine, fiecare vârstă a venit cu o iubire literară. Uneori mai devreme, alteori mai târziu decât m-aș fi așteptat, dar paradoxal mereu la timpul meu potrivit.
Nu ştiu dacă pot să fac un top ten al cărţilor care m-au marcat fiindcă îmi displac în sine clasamentele şi pentru că mi-ar fi greu să aleg doar zece. După ce aş termina cu cele zece, aş mai găsi zece, şi tot aşa.
Cum scriu? Foarte greu şi foarte dezordonat, pe toane, pe stări. Nici măcar presiunea deadline-ului nu a mai funcţionat în ultimii ani, deşi, pe vremuri, era singura în stare să mă mobilizeze. Îi respect pe cei care au această disciplină a scrisului zilnic (scriu şi eu zilnic mailuri, mesaje, dar asta e cu totul altceva), cred că doar ea te face profesionist.
Pentru mine scrisul nu e o chestiune sofisticată, complicată, care să necesite inspiraţie, muze etc. Scriu ca un reporter de ştiri. Am notiţe (defect profesional), memorie bună şi-mi place să povestesc.
Am avut din adolescenţă dorinţa de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, şi pentru că eram foarte orgolios şi nu acceptam să renunţ la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.
Scriu ca să nu mor de plictiseală. Scrisul e o activitate cotidiană. Aşa că nu văd nimic spectaculos în a-l practica. Acesta e tabietul meu. Am uitat să scriu cu pixul. Degetele nu mă ascultă. Tastatura îmi place oricum mai mult. Îmi dă o stare vintage. Până la urmă, e o maşină de scris updatată.
Scriu ca să mă simt puternic; oamenii obțin senzația asta intrând în competiţii, simţindu-se responsabili, făcând copii, având grijă de un partener. Eu nu știu să am grijă de cineva, fug cât pot de responsabilități – și atunci, ca să ajung la senzația de putere, scriu sau beau.
Mi-ar fi plăcut ca oraşul copilăriei mele să aibă deschidere la mare. Mă vedeam într-un port urmărind cu privirea corăbii plecând cu toate pânzele sus spre ţinuturi îndepărtate, auzeam sirena răguşită a vapoarelor legănându-şi puntea înţesată de călători îmbrăcaţi în haine albe zâmbind fericiţi sub pălării de soare, simţeam mirosul de smoală încinsă al motoarelor, mirosul lumilor de dincolo de orizontul care închidea oraşul ca un capac vibrând tremurător la marginea cerului.
Din când în când se întâmplă ca dintre poveştile care trec pe lângă mine zi de zi una să nu-mi dea pace. Mi se înşurubează în minte un personaj sau un loc sau o replică şi nu se dă dusă până când în jurul ei nu reuşesc să construiesc un text.
Azi s-a vândut al treilea exemplar din romanul meu. Sau al patrulea, nu mai ţin minte, că e lansat deja de mai mult de jumătate de an. Sunt fericit. Am deschis chiar şi o sampanie în cinstea evenimentului. Pare că sunt un geniu. Sunt atât de puţini oameni care mă înţeleg.