Dacă vi s-a făcut dor cu adevărat de nişte cuvinte meşteşugite, înşirate sfîşietor, dureros, inspirat şi crud în acelaşi timp, atunci faceţi repede rost de Ella, scrisă de Angela Becerra.
Proza scurtă a Debrei Dean din volumul Confesiunile unei femei este potrivită cititorului viitorului. Aruncă săgeţi dulci şi amare în povestirile sale mini şi ştie să potrivească foarte bine mângâierile pe care ţi le dăruieşte, din când în când, viaţa cu realităţile tipice şi vindicative.
Aceasta nu este o ficțiune. Cele două personaje care țin o corespondență asiduă nu sunt personaje. Sunt doi oameni în carne și oase, doi scriitori ai lumii contemporane, Kim Thuy, canadianca de sorginte vietnameză, și Pascal Janovjak, o „corcitură europeană reușită, slovaco-franco-elvețiană. Cei doi s-au cunoscut în 2010, au stat împreună câteva ore, dar conversația lor a continuat și după aceea, într-un dialog peste continente, peste culturi, intimități, peste vise împlinite și eșecuri, peste tragedii personale.
Oana Orlea este un fenomen special. Deşi numele ei este cât se poate de românesc, simţirea şi scrierea ei sunt cât se poate de franţuzeşti. De aceea cartea Întâlniri pe muchie de cuţit se numeşte, în original, Rencontres sur le fil du rasoir şi a fost tradusă în româneşte în 2011.
Poate pentru că sunt adepta împărţirii lumii în două şi pentru că „ţin mai degrabă cu Harry Potter decât cu Stăpânul inelelor, poveştile cu hobbiţi curajoşi şi aventurile lor palpitante mi s-au părut întotdeauna puţin demodate. Puţin greoaie şi puţin repetate la nesfârşit.
Multe, foarte multe se întâmplă odată cu trecerea timpului. Uneori, multe se întâmplă din cauza trecerii lui și a istoriei pe care trebuie s-o suporte. Acesta este și cazul desfășurării de situații din cartea Tristețea samuraiului de Victor de Arbol, volum care se vrea legătura peste timp între niște povești care au avut loc la zeci de ani distanță. Toate se întrepătrund cu mister și tensiune într-un thriller psihologic despre spionaj, trădare, senzualitate și foloasele ei, despre secretele și uraganele care se petrec într-o familie. În orice familie, dar mai cu seamă în aceasta, care își rezolvă problemele prin luptă pentru putere și minciuni.
Aş fi putut trage un chef azi-noapte. Este pentru prima dată când, în sfârşit, după îndelungi încercări de sincronizare, fac click şi rezonez şi mă impresionează cu adevărat rândurile scrise de un autor din Ţara Soarelui Răsare. Poate pentru că este vorba despre o autoare. Hiromi Kawakami universalizează sufletul de femeie, păstrând emoţia orientală în echilibru. Deodată lumea lor – vorbesc despre niponi de parcă vorbesc despre extratereştri – mi se pare mai accesibilă, mai golită de simbolurile care nu-mi aparţin şi mai plină de atingeri, ei bine, umane.
Dacă vă imaginați o țară mai îngrozitoare, mai absurdă, mai dureros de pierdută decît aceea în care trăiți deja, o faceți degeaba. Florin Irimia și-a imaginat-o în cartea O fereastră întunecată, amestecând fermecător imaginație personală laolaltă cu clișee născute din filmele de groază.
Vă era dor de comunism? De Zidul Berlinului care rupea în două o singură lume? De poveştile cavernoase, bolnăvicioase, acoperite în mister şi întuneric ale unui univers opac, din care poveştile ieşeau greu şi uneori distorsionate? Scriitoarea germană Katja Lange-Muller spune, în Oi înfuriate, povestea Sojei, o femei născută de partea estică a lucrurilor. Găseşte curajul şi nebunia să fugă în Vest, unde întâlneşte un bărbat stricat, pierdut, pervers, în fine, cu toate calităţile necesare pentru a deveni etrem de dezirabile pentru o femeie la rândul ei dezechilibrată şi neregăsită.
Eroina noastră din Ce să fac cu moștenirea? este genială. Are mai multe diplome în multe domenii, ştie muzică şi meteorologie, are un coeficient de inteligenţă de 158. Cu toate acestea nu se regăseşte în nimic din jurul ei. Din spusele ei, nu-i plac oamenii şi pe majoritatea îi consideră idioţi. Se crede superioară şi, în multe feluri, chiar este. Are probleme de adaptare, le-a avur de dintotdeauna.
Nimic nu mi se pare mai curgător decât scrierea lui Baricco. Mai blând, mai mângăietor, mai firesc, mai puţin studiat, mai puţin preţios şi totuşi atât de strălucitor. Alessandro Baricco are darul cuvintelor mai mult decât oricare scriitor contemporan la care mă pot gândi. Poate şi pentru că mă aflu şi sub influenţa cărţii sale Emaus, care e încâlcită în felul ei şi clară şi neguroasă, dar şi luminoasă în acelaşi timp, complexă în esenţa sa pură şi atât de comună.
S-au spus multe poveşti despre Titanic. Cea mai cunoscută nu e o carte, evident, ci filmul cu Leo şi Kate, în care strălucirea, iubirea, sacrificiul şi moartea eroică sunt protagoniştii principali. Ce aţi spune despre altă perspectivă asupra catastrofei petrecute acum 100 de ani? O perspectivă cinică, realistă şi nemiloasă cu oamenii şi moravurile vremii. O perspectivă-pretext pentru a judeca şi pentru a condamna o societate demnă de a se îneca, nu înainte de a simţi teroare şi suferinţă maximă.