BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Pentru mine, Pervertirea, cel ce-al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, este o carte despre singurătate. Şi vă voi explica şi de ce cred acest lucru, nu înainte să vă informez, deşi nu ştiu câtă importanţă are, că mie îmi place la nebunie singurătatea.
Aţi citit vreodată vreo carte cu gust? Cu aromă? Cu talentul celui întors în timp, cine ştie?, poate unii au descoperit acest secret. Din fericire, Cătălin Dorian Florescu este deja bun internaţional, deoarece opera sa este tradusă mult în afara limbii române.
Îmblânzitorul dragonilor este o carte dedicată preadolescenţilor. Asta nu înseamnă că nu îţi poţi vârî nasul în paginile ei, orice vârstă ai avea. Pentru că o poveste bine scrisă merită citită oricând, în ciuda faptului că literatura fantasy abundă din toate colţurile lumii.
Omenirea parcă nu se mai satură de clişee. Dacă îi întrebi pe indivizi „Cât de mult iubiţi clişeele în politică, modă, literatură?, cineva o să te ia cu siguranţă la pumni pe stradă. Dacă în timpul bătăii geanta acelui „cuiva se va răsturna şi conţinutul i se va împrăştia pe caldarâm, printre obiectele căzute va fi mai mult ca sigur şi un volum de Dan Brown sau în stilul lui Dan Brown. Cele mai criticate cărţi ale anilor noştri sunt şi cele mai citite. Cărţile cu conspiraţii, societăţi secrete, crime ritualice, interese îngropate, mistere antice, personaje cu două-tre-patru feţe. O astfel de carte este şi Moştenirea Stonehenge, scrisă de Sam Christer.
Marguerite Duras nu ştie să scrie proză. Nici poezie. Aşa că le îmbină pe amândouă cu o mişcare de pisică leneşă şi scoate la suprafaţă cea mai sensibilă scriere care mi-a trecut pe sub ochi în ultima vreme. În cartea aceasta se plânge mult şi nu oricine poate suporta o cantitate atât de impresionantă de lacrimi. Acesta este cuvântul de ordine, plâns, ea plânge, el plânge, cu toate acestea toate au rostul lor, iubirea e boală grea şi se tratează mai mereu cu lacrimi.
Căţeii au simţurile de 100 de ori mai ascuţite decât ale noastre, ale oamenilor. De-asta cred că ei ar trebui să ne spună mai multe poveşti decât o fac în prezent. Poveştile câinilor sunt mai sensibile, pentru că ei miros, văd, aud tot ceea ce noi nu suntem capabili să mirosim, să vedem, să auzim. Aşa o fi considerat şi Lucia Puenzo, autoarea argentiniană a volumului Copilul-peşte, ale cărei competenţe se extind însă şi în domeniul regiei de film. Din păcate, aş spune, filmul Copilul-peşte, regizat, evident, tot de Puenzo, este mai cunoscut decât cartea.
Puţine thrillere din ziua de azi au ascuţimea, tensiunea şi nuanţele pe care le-a transpus britanica Belinda Bauer în Câmpul cu iarba neagră. Puţine cărţi de genul acesta mai ridică într-adevăr părul de pe mâini înspre tavan cu o viteză şi o senzaţie atît de ameţitoare.
Un alt sex guide for dummies? Păi să vedem. Siski Green e slobodă la gură şi la condei şi a pus în cartea ei, care se presupune că, după citire, va transforma toate femeile în impărătese moderne ale sexului, toate picanteriile necesare unei experienţe sexuale. Libertatea în vorbire, aplicată în pat, nu are cum să fie ceva rău. Pe alocuri însă indicaţiile lui Siski (până şi numele sună kinky, nu?) îţi zmulg zâmbete chicotite. Nu pentru că ar fi prea subtilă sau prea haioasă, ci pentru că sfaturile ei sunt uneori de-a dreptul ridicole, nefezabile. Mă rog, dar cine sunt eu să spun asta? Până la urmă, un râs sincer destinde atmosfera şi serveşte mai bine scopului, corect?
Așa se numește în original. Gabriela, cravo e canela. Gabriela, cuișoare și scorțișoară. În portugheză sună ca o mică poezie. În limba bucătăritului, înseamnă arome, dulceață, dar și ceva înțepător, surprinzător. O farfurie interesantă, care îți dă simțurile peste cap. Ceva exotic, mai ales pentru noi, cei care nu am apucat să trăim în Ilheus, Brazilia, în prima jumătate a secolului trecut.
Am mai găsit o carte pentru vacanţă, aşa le numesc eu, bestseller-urile acestea americane sau puternic americanizate, puţin probabil să se petreacă vreodată muritorilor de rând sau muritorilor în general. Volumele incredibile ca intrigă şi acţiune, dar extrem de devorabile tocmai pentru că aduc cititorilor grăbiţi ai zilei de azi un strop de neprevăzut, de vrajă (sau vrăjeală!) şi de misticism modern. Personajul principal din carteaTentația a lui Douglas Kennedy se numeşte David şi are chef să devină celebru şi plin de bani pe tărâmul atât de ofertant al filmului. Tinereţile însă nu i-au oferit prea mult din ce şi-a dorit. Ba chiar dimpotrivă, încercări disperate, scenarii respinse, sentinţa mediocrităţii şi a ratării.
Zara nu este o fata obişnuită. Colecţionează fobii aşa cum alţii colecţionează timbre sau cutii de bere. Principala fobie a majorităţii oamenilor, aceea de a nu rămâne cumva singuri pe lume, a devenit realitate pentru ea: tatăl ei a plecat de multă vreme, tatăl vitreg i-a murit, iar mama nu e nici ea prezentă în viaţa adolescentei. Acum trăieşte cu bunica, într-un orăşel liniştit din Maine. Prea liniştit e orăşelul acesta. Aşa că Zara începe să vadă peste tot un străin care lasă în urma sa un praf de aur. Individul este un zân, un tip din neamul zânelor adică, şi nu este deloc un tip de treabă.
Cartea lui Markus Zusak nu este ca nici o carte cu care m-am întâlnit până acum. Pentru că, în ciuda faptului că întreaga poveste este spusă de Moartea însăși, nu am văzut niciodată o carte mai vie. Hoțul de cărți este de fapt o hoață de cărți, Liesel pe numele ei. Și își trăiește viața necăjită în inima Germaniei naziste, într-o perioadă în care Moartea însăși se declară foarte ocupată.