BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Fie că ne place sau nu să acceptăm ideea, oamenii sunt de mai multe feluri. Înalţi, slabi, graşi, inteligenţi, naivi. Bogaţi. Şi săraci. Lumea copiilor săraci din oraşul brazilian Bahia, aşa cum vine ea desenată de scriitorul Jorge Amado în Căpitanii nisipurilor, are accente crude, impresionante. Este greu de digerat pentru cineva care trăieşte în alt secol şi are, de pildă, pantofi în picioare şi o brioşă pe birou.
Avem un zoo! este o carte despre inspiraţie, pasiune şi compasiune, despre curaj, puterea de a o lua de la zero, de a investi în afaceri care poate par descurajante la primul contact. Este o carte despre iubire, despre iubirea pentru animale, dar şi despre iubirea pentru şi dintre oameni. Este o carte despre familie şi despre motoarele pe care le pornesc uneori fraţii, fiii, mamele, soţiile. Este o carte completă, bazată pe un fapt real, scrisă într-un stil mai degrabă jurnalistic decât într-unul poetic.
Portughezul Rui Zink are un delir literar, plin de entuziasm şi de imaginaţie. Îmi închipui că îşi pune mereu un zâmbet radios pe chip când se aşterne la scris. Naturaleţea condeiului sau a tastaturii lui Zink atinge suflete pentru că poveştile sale izvorăsc din generozitate, din jumătate de copilăria de care îşi mai aduce aminte, dintr-un umor dezarmant şi savuros.
Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să mor de şapte ori. Nici Samantha, eroina principală a cărţii O zi din şapte, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare la nesfîrşit. De fapt, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare. Mai ales că Samantha e o adolescentă populară, cu nasul oarecum pe sus, cu cel mai tare iubit, cu cele mai şmechere prietene. Are o viaţă exact aşa cum trebuie la liceul său ultraamerican. Vrea să-şi înceapă viaţa sexuală în acest ajun de Valentine's Day, doar că acest Valentine's Day pentru ea nu mai vine. Samantha moare într-un accident de maşină şi nu doar o dată ca toţi oamenii normali. Ci în şapte zile consecutive.
Uneori, casele Londrei ascund povești misterioase, crime, șantaj, moarte, istorii atât de încurcate încât nu îți imaginezi cine sau cum le va da de capăt. Doamna Hawkins, Nancy, dacă apuci să o cunoști mai îndeaproape, este personajul central al romanului Departe de Kensington, o văduvă de război plinuță, tânără, critică și autocritică și, în special, cu păreri de nezdruncinat și cu o integritate care unora le poate părea de-a dreptul bolnăvicioasă. Este redactor într-o editură, ceea ce pare să-i aducă toate necazurile posibile. Este și detectiv în timpul liber, pentru că se simte oarecum responsabilă de ceea ce se întâmplă în casa în care locuiește, o pensiune populată cu personaje dintre cele mai diverse și dubioase. Este o persoană isteață, profundă, tranșantă.
Legăminte face parte din categoria cărţilor care propun o evoluţie a omenirii total diferită de ceea ce pare a fi drumul normal. Literatura distopică vine cu varianta unei societăţi total supuse unei autorităţi anume, organizate la sânge, cu legi şi restricţii atât de fixe încât încălcarea înseamnă dispariţie automată.
Fin este un irlandez care trăieşte la Cairo. Pe el îl definesc toate cuvintele care urmează: jurnalist, concediat, iubitor de whiskey, păgubos, ghinionist în amor, un pierde-vară contemporan, oarecum de compătimit, oarecum de invidiat. Se arată oarecum îndrăgostit de ţara lui adoptivă şi rămâne de văzut dacă până la finalul cărţii Sfârşitul somnului se îndrăgosteşte şi mai tare sau i se taie definitiv de relaţia aceasta furtunoasă şi dezechilibrată.
Dare Wright a fost o femeie frumoasă care a schimbat lumea cărţilor. A fost model şi fotograf. Şi s-a simţit oarecum trădată acolo, în spatele aparatului foto, încât a inventat cu inteligenţă o altă păpuşă blondă care să îi ia locul pe hârtie şi în minţile oamenilor.
Am citit proza scurtă a canadiencei Alice Munro. Aşa că, înainte de a trece la recenzia propriu-zisă, aş vrea să-mi permiteţi un moment tandru, intim, ca primă reacţie după lectură. „A fost o onoare, doamnă, să vă cunosc chiar şi acum când vă aflaţi la senectute, măcar aşa, prin intermediul cuvintelor înşirate pe hârtie de dumneavoastră şi citite de mine. Îmi place părul dumneavoastră alb-alb şi scrisul dumneavoastră, pe alocuri negru ca bezna. Mi-aş dori să mai scrieţi, dar mi-e teamă să nu... Mi-e teamă. Cu drag, din celălalt colţ de lume, cu sinceritate şi urări de viaţă şi mai lungă, Oana Duşmănescu.
Ați avut vreodată senzația că există, pe lumea această, un soi de mariaj noir? Ca în jurul unor cupluri – Doamne ferește să fie chiar al nostru, dar, aveți mare grijă, orice se poate întâmpla – plutește în permanență norișorul cenușiu din care, destul de frecvent, să scape ploaia rece însoțită de tunete și fulgere capricioase? Cartea Soț și soție, scrisă de autoarea israeliană Zeruya Shalev, este, în fapt, o sentință. Transmite că uniunile făcute prea devreme în viață nu durează și că sacrificiile comise în numele iubirii uneori sunt deplasate și nepotrivite.
Se spune că nimeni pe tot pământul nu îţi e mai aproape decât o soră sau un frate. Aşa sunt şi eroinele cărţii semnate de Lisa See, Pearl şi May, care scriu şi trăiesc, de fapt, istoria unei naţiuni mari, dar destul de confuze, la întâlnirea cu Marea Americă, plină de visuri şi promisiuni.
Nu, schizofrenia nu e prostie. Dar încearcă să le explici asta oamenilor aflaţi în afara minţii tale sucite, dinspre universul tău paralel, bolnav, uneori frumos, uneori urât. Nu o să reuşeşti. Mission: Impossible. Autorul Saşa Sokolov a făcut în Şcoală pentru proşti poate cel mai greu exerciţiu de imaginaţie din lume – să fii din nou copil şi să fii şi neobişnuit pe deasupra.