Palahniuk vine cu o noutate: Snuff. Un romănuţ cu cea mai simplă idee din lume: o starletă porno trecută de vremea de glorie vrea să stabilească un nou record de orgie sexuală cu 600 de bărbaţi – adică să depăşească recordul Annabelei Chong (nu un personaj, ci o figură reală). Nu o să stric surprizele, o să vorbesc mai ales de tehnicile folosite de scriitor.
Moartea unei femei în împrejurări bizare nu aduce nelinişti sau semne de întrebare în lumea aparent anostă a unui fost agent al serviciilor secrete israeliene sau a unei fiice atinse de o boală aparent inexplicabilă. Revine însă în fragmente de amintiri neordonate, disipate şi, uneori, dureroase, în existenţa unui bărbat trăită la limita dintre somn şi visare, dintre nepăsare şi retragere treptată din societate.
Cu toate că Stephen King a scris o mulţime de cărţi care aparţin unor genuri complet diferite (mainstream, SF, fantasy şi horror), a rămas în mintea cititorilor drept un maestru al literaturii horror. Şi mi se pare normal să fie aşa, din moment ce primele sale romane...
La Gaudeamus, la standul editurii Publica, am primit o carte cu titlu lung si benzi desenate: Ce te-a adus aici nu te va duce maideparte. Cum obţin oamenii de succes şi mai mult succes. Un titlu nou într-o colecţie nouă, Idei pe bandă. O metodă amuzantă de a vinde şi mai multe idei de business, probabil unor oameni care nu prea au timp să citească tomurile marilor economişti sau care se pot concentra cu picătura, fix cât să parcurgă o carte cu benzi desenate de 52 de pagini.
S-au spus multe poveşti despre Titanic. Cea mai cunoscută nu e o carte, evident, ci filmul cu Leo şi Kate, în care strălucirea, iubirea, sacrificiul şi moartea eroică sunt protagoniştii principali. Ce aţi spune despre altă perspectivă asupra catastrofei petrecute acum 100 de ani? O perspectivă cinică, realistă şi nemiloasă cu oamenii şi moravurile vremii. O perspectivă-pretext pentru a judeca şi pentru a condamna o societate demnă de a se îneca, nu înainte de a simţi teroare şi suferinţă maximă.
Daniela Zeca ne prezintă un Iran mai puţin cunoscut. Nu-l vedem la ştirile despre arme nucleare, fundamentalişti, ameninţări teroriste sau ignoranţă. Este Iranul unde s-a păstrat una dintre cele mai vechi religii ale omenirii-Zoroastrismul (întemeiată de profetul Zarathustra) şi unde oamenii încă mai recită versurile marilor poeţi persani. Din păcate, mass-media, principala sursă de informare pentru mulţi, prezintă foarte puţine detalii referitoare la cultura persană, iar Iranul văzut de oamenii educaţi, toleranţi şi deschişi către alte civilizaţii a fost redus la tăcere şi transformat într-o lume paralelă, ascunsă printre ruinele unor vechi temple sau palate mute.
Câştigarea Premiului Augustin Frăţilă de către Lucian Dan Teodorovici îl readuce pe Matei Brunul pe lista de lecturi, relecturi, de reinterpretări ale unui roman în care istoria individuală se diluează în cea universală până la dispariţie, asemenea amintirilor risipite din memorie. Ceea ce rămâne însă atât în memoria Brunului, cât şi în receptarea cititorului, este nevoia de povestire şi de poveşti, singura care oferă individualitate şi realitate întâmplărilor sau oamenilor.
José Ferreira da Silva nu e numele unui scriitor – deși ar putea fi. E numele personajului central al cărții Ancheta, care aparține unui autor român mai puțin cunoscut până acum: George Mureșan. Dacă tot au triumfat autorii autohtoni la Gaudeamus, să continuăm a-i descoperi, căci despre asta este vorba. Snobismul nostru – nu știu dacă e balcanic sau doar românesc – ne îndeamnă a jindui perpetuu la capra vecinului. Întotdeauna o să fie mai grasă, cu blana mai lucioasă, behăitul mai melodios și numele mai sonor.
Cel de-al doilea volum al (auto)biografiei lui Coetzee, Scene de viață provincială II sau Tinerețe, cuprinde perioada de studenție și primii ani de angajat ai scriitorului. Ajuns la Universitatea din Cape Town ca să studieze matematica acesta își asumă sărăcia cu stoicism încercând în primul rând să-și demonstreze lui și apoi și celor din jurul său că fiecare om este până la urmă o insulă; nu ai nevoie de părinți (sau de altcineva) ca să te descurci. Mănâncă frugal, se îmbracă modest și deși conștient că burgerii (fermierii independenți) cu mașini râd de sandalele lui ieftine care îl trădează și se degradează atunci când plouă, se îmbărbătează cu gândul că într-o zi le va da peste nas devenind celebru. Din punctul lui de vedere, orice artist, chiar și Picasso, trebuie să sufere pentru a putea crea.
Nimeni nu cred că ştie cum este să creşti şi să te dezvolţi într-o familie funcţională, căci absolut toate familiile din lume au gradul lor de disfuncţionalitate. Cu cît familia este mai numeroasă, cu atît nebunia şi ciudăţeniile celor din cadrul ei sînt mai spectaculoase şi mai neobişnuite. Şi mai pline de umor, mai ales dacă povestea de familie se naşte din creierul şi sub tastele lui Jonathan Tropper, care probabil mai întîi a spus o glumă bună şi de-abia după aceea a învăţat să vorbească omeneşte.
Dramă, chinezul Mo Yan a luat Nobelul anul ăsta şi nu prea e cunoscut – romanul tradus în 2008, Sorgul roşu, n-a lăsat mare amprentă asupra publicului român (anul acesta au mai apărut două titluri: Schimbarea şi Obosit de viaţă, obosit de moarte.
Despre Konrad Lorenz sunt sigură că au auzit mulți oameni. Sper chiar că unii profesori de psihologie sau de biologie le-au vorbit copiilor la școală de etologie și de celebrele gâște ale lui Lorenz. Chiar pe coperta acestei cărți, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, este figura lui Lorenz între trei gâște.