În numele prințesei moarte de Kenizé Mourad nu e un roman pe care să-l citești și să nu-l mai lași din mână. E o carte care îți cere să o lași să respire, să o guști puțin câte puțin, ca pe un desert oriental leșinător de dulce, dar minunat de aromat.
Grecii antici știau ei ce știau când au afirmat că există o muză a istoriei. Pentru că istoria este o știință, dar exprimarea sa se face în mod artistic. Herodot, Titus Livius, Plutarh și mulți alți istorici antici au fost citiți de publicul larg în primul rând pentru calitățile literare ale operelor lor. În vremuri moderne, Momsen, Charles Diehl și mulți alții au reușit și ei să transpună trecutul în cărți ce s-au bucurat de mult succes.
În căutarea cuvintelor vii care pot defini feluritele nuanţe şi manifestări ale amorului, fie că este amorul curtoazie sau amorul intim care lasă garda politeţii excesive jos (Cum am dresat un melc pe sânii tăi), fie că este cel declarat în epistole şi în scenarii florale din a doua parte a volumului
Nu este un secret, pentru iubitorii de literatură că, începând din primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial, în condiţiile Războiului Rece şi ale iminenţei unui război nuclear, în literatura şi arta lumii au înflorit distopiile. Romane ca Împăratul muştelor de William Golding sau filme ca Ultimul ţărm atrăgeau atenţia asupra pericolelor care ameninţă existenţa omului pe Pământ şi condiţia sa de fiinţă liberă şi gânditoare.
Poveștile din viața contemporanilor, istoriile trăite de aceștia sunt pur și simplu un exemplu pe care ar trebui să îl cunoaștem, dacă nu putem să-l și urmăm. De aceea nu înțeleg de ce editurile din România nu s-au înghesuit să traducă Biografia oficială a lui Nelson Mandela – apărută în limba engleză sub titlul
Alaa al-Aswani şi-a evacuat personajele din Blocul Iakubian, le-a dat viză de studiu şi i-a cazat în campusul Facultăţii de Medicină din Chicago. Doar spaţiul cultural a fost schimbat, problemele au rămas aceleaşi, poate resimţite mai intens din cauza dezrădăcinării. Chicago este povestea unui oraş al extremelor şi al studenţilor arabi însetaţi de libertate, dar înfricoşaţi de reacţiile negative în raport cu prezenţa lor, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.
Hannah Baker are 16 ani. Avea 16 ani. E o vîrstă delicată, într-adevăr, cu planuri de viitor, dar şi cu fragilităţi specifice. Cu emoţii puternice. Cu gânduri extreme. Cu prieteni şi întâmplări pe care să le transformi în amintiri.
Să încep cu o mărturisire: Zafón este, în perioada aceasta, pe lista scurtă a autorilor mei favoriți. Are multă imaginație, e creativ, personajele lui sunt credibile și acțiunea cărților are o cadență perfectă, nu e nici lălăită, nici făcută pentru ecranizare (deși scriitorul e deja curtat de multe case de film pentru un astfel de demers).
Mă aștept întotdeauna ca jurnalul unui scriitor să fie un volum care să inspire, plin de învățăminte și de povești din viața celui ale căror opere mi-au plăcut. Dar în Jurnalul lui Kafka am descoperit un om urzuz, antisocial, care nu găsește plăcere în compania prietenilor sau a familiei, ci mai mult a scrisului său
George Friedman este unul dintre cei mai importanţi politologi şi analişti strategici americani contemporani. Binecunoscut lumii întregi ca fondator şi director general al primului şi celui mai mare oficiu privat de analiză strategică, STRATFOR, George Friedman este unul dintre cei mai profunzi viitorologi ai lumii occidentale. Cartea sa Următorii 100 de ani, acum disponibilă şi în limba română, reprezintă un foarte complex şi, în acelaşi timp, cordial exerciţiu de gândire prospectivă în chestiuni globale ale omenirii. Este o lectură pasionantă şi o invitaţie la reflecţie deoarece, dincolo de mizele vădit pro-americane ale autorului se ascunde o meditaţie pe tema viitorului planetei şi a condiţiei umane în viitorul apropiat.
Italienilor le place amorul. De la Romeo şi Julieta încoace, ba chiar, dacă ne uităm mai în urmă, avem exemple şi mai vechi de atât. Le place să aibă aşa, un strop de spice mediteranean şi puţină tragedie. Cartea Simonei Sparaco, Lovebook, nu este o carte tragică. Mă rog, când un bărbat părăseşte o femeie tragedia rezultată depăşeşte tristeţea şi sentimentul de inutilitate date de cele Două Războaie Mondiale adunate. Aşa i se întâmplă şi eroinei noastre, Solidea, care, după 9 ani de relaţie, se trezeşte singură şi neconsolată, în favoarea unei noi iubiri, tapata iubitoare de câini ciobăneşti. Nu e vreo bătrânică expirată, dar faptul că Matteo a fost singura dragoste din viaţa ei până în acel moment o face să se simtă nepermis de singură, nesigură şi fără şanse de ieşire din starea de femeie părăsită.
„Diferența dintre durere și lux este că durerea ne-o amintim într-un fel general, dar nu o păstrăm cu adevărat în memorie; luxul ni-l amintim în toate amănuntele, spune Charles Dickens în Drood de Dan Simmons. E ca diferența dintre cărțile pe care le citim la metru, pentru destindere, și acele rare lecturi care ne rămân în memorie.