Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram...) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii...). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Librăriile s-au umplut şi la noi de ceva ce blochează întotdeauna o luptă consistentă de idei. Aşa, ca pe nişte cavaleri ai delirurilor de toate felurile, i-aş pune într-o barcă pe Puric şi a sa mistică de selfhelp pentru corporatişti şi foşti ţărănişti. De cealaltă parte ar sta ateii profesionişti apucaţi, gen Dawkins. Zgomotul făcut de ei îngroapă studiile serioase filozofice, teologice, eseurile cu adevărat vii şi novatoare într-un domeniu în care fie erudiţia, fie vioiciunea sclipitoare joacă rol determinant.
Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.
Sper că vă amintiți că John Scalzi ne-a oferit până acum trei volume dintr-un ciclu intitulat Războiul bătrânilor. E vorba de o poveste SF care se desfășoară într-un viitor îndepărtat, viitor în care omenirea a colonizat o mulțime de planete - și a descoperit că există o grămadă de specii extraterestre (unele dintre ele mai evoluate tehnologic decât pământenii) care vor și ele să-și extindă imperiile galactice, fără să accepte posibilitatea unei concurențe pașnice. Așa că în cosmos au loc bătălii înverșunate, se încheie și se destramă alianțe... într-un cuvânt, e nevoie de soldați, mulți și foarte bine instruiți. Iar acești soldați sunt recrutați dintre bătrânii pământeni.
N-am citit recent o carte mai bună, mai incitantă ca acest roman al lui Paul Auster, Invizibil. Poate mă înșel, însă. Paul Auster este un scriitor remarcabil, unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani.
Cu o copertă care ar înduioşa orice iubitor de animale şi un subtitlu care îi face pe cititorii curioşi să afle toată povestea eroului în cauză, Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraş cucereşte lumea, apărut la Humanitas în 2012, este mai mult decât o „biografie felină. De la sfaturi pentru bibliotecari în vederea campaniilor de marketing la o imagine realistă a societăţii americane a anilor 80, până la o psihologie a relaţiilor familiale, bestsellerul lui Vicky Myron se dovedeşte a fi mai mult decât o poveste jucăuşă şi un ghid de creştere a pisoilor.
În noapte se întâlnesc o studentă pasionată de lectură şi de limba chineză, sora ei (un fotomodel cu tulburări de somn), o prostituată agresată şi părăsită într-un hotel ieftin, un trombonist de jazz şi un angajat la o companie de IT, dar protagonistul acestui roman este, de fapt, oraşul Tokyo. Dramele se intersectează în metropola plină de neoane stridente şi panouri electronice. La început, Haruki Murakami îşi fixează poveştile în decoruri zgomotoase, schimbate într-un ritm alert, trecând apoi la cele de interior, minimaliste. Noaptea, Tokyo pare un fluviu luminos, ieşit din matcă pentru a duce la vale banalitatea din existenţa personajelor.
O carte cu un titlu jucăuș, colorat, care parcă invită la o lectură ușoară, Femeia albă pe bicicleta verde de Monique Roffey nu e nici pe departe amuzantă ori facilă. E o carte serioasă, tristă, un fel de studiu al declinului căsniciei, al felului în care iubirea putrezește și ne urâțește sufletele atunci când se transformă în indiferență.
Una dintre vocile literaturii chiliene, asociată atât regimului politic auster al ţării natale cât şi începuturilor unei epoci literare, Isabel Allende, rememorează în romanul dedicat fiicei sale, Paula, un amestec de întâmplări personale, familiale care îşi găsesc ecoul în evenimentele politice ale vremii.
Madison este o adolescentă de 13 ani care este convinsă că a murit după ce a făcut o supradoză de marijuana, substanţă care, printre altele, îi era oferită cu generozitate chiar de către părinţii ei. Iar Chuck Palahniuk este autorul lui Fight Club, care însă nu merită ţinut minte doar pentru asta.
Să vorbim puțin despre vicii și vicioși. Dar nu de orice fel, ci dintr-aceia bogați, care arată bine și-și permit orice. Chiar și să se joace cu mințile și trupurile celor mai puțin bogați și păcătoși. Cele 50 de vicii ale Domnului Grey e o carte care a stârnit furtuni în librăriile occidentale și care se pare că are și la noi un succes impresionant – dovadă stau vânzările bune de la Bookfest. Tema este romatico-erotică, scriitura simpluță (cam prea simpluță pe alocuri, vă dau mai încolo exemple), personajele puțin numeroase dar bine creionate, locațiile descrise excesiv și pasajele introspective ușurele.
Cel mai recent roman al lui Stephen King tradus la noi este JFK 11.22.63, despre un călător în timp provocat să deturneze asasinarea lui John F. Kennedy la Dallas, în 22 noiembrie 1963.