Dacă tot ne străduim, la început de an, să facem planuri fanteziste şi liste cu lucruri imposibil de respectat – gen „să învăţ chineza până la Paşte, „să mă duc la sală de trei ori pe săptămână ori „să citesc toate cărţile la modă –, de ce n-am încerca să privim puţin peste umăr, la lucrurile bune pe lângă care am trecut în grabă sau pe care le-am tot amânat? La cărţile care merită citite şi recitite peste ani, nu pentru că ne schimbă viaţa, ci pentru că ne învaţă cum să o stăpânim...
Se spune că nimeni pe tot pământul nu îţi e mai aproape decât o soră sau un frate. Aşa sunt şi eroinele cărţii semnate de Lisa See, Pearl şi May, care scriu şi trăiesc, de fapt, istoria unei naţiuni mari, dar destul de confuze, la întâlnirea cu Marea Americă, plină de visuri şi promisiuni.
Joyce Carol Oates a scris mai mult de 50 de romane şi a fost nominalizată de trei ori pentru Pulitzer aveam să aflu cu ajutorul prietenului google. Eu însă am făcut cunoştinţă cu ea abia odată cu romanul Mândra fecioară. Desigur, tot cu ajutorul prietenului virtual am citit câteva recenzii nefavorabile, romanul de mai sus ar fi pe rând: lipsit de originalitate (pentru că prea seamănă cu Lolita lui Nabokov), lipsit de implicare din partea scriitoarei, plin de expresii repetitive, cel mai prost roman al ei etc. Nu mi se pare.
Murakami s-a jucat iar cu memoria auditivă. De data aceasta este vorba de o bijuterie din repertoriul lui Nat King Cole. Dacă ai citit şi Pădurea norvegiană, vei fi tentat să compari cele două romane. Acelaşi personaj care îşi rememorează viaţa afectivă, derulând o coloană sonoră din timpul ce nu mai poate fi luat înapoi. Acelaşi vârtej emoţional obsesiv, unde erotismul se întâlneşte cu moartea. Acelaşi tribut adus voluptăţii rafinate, în compania unei cărţi şi a unui disc memorabil. Finalul este, însă, diferit.
Romanele cu vampiri şi cu îngeri căzuţi sunt so passé! După ce s-au scăldat în romanţe siropoase despre fete disperate să facă orice pentru a fi pe placul vreunui ins paranormal, care duce lupte seculare în paralel cu orele de la liceu, adolescenţii au decis că e cazul să treacă la un nivel superior. Aşa au câştigat teren distopiile – care au fost aici dintotdeauna, doar că nu erau prea appealing pentru tânăra generaţie, fiindcă nu aveau personaje cool, care să vorbească pe limba lor. Fiindcă de fapt ăsta e secretul oricărui gen care se adresează tinerilor cititori: limbajul comun cu al lor.
Nu, schizofrenia nu e prostie. Dar încearcă să le explici asta oamenilor aflaţi în afara minţii tale sucite, dinspre universul tău paralel, bolnav, uneori frumos, uneori urât. Nu o să reuşeşti. Mission: Impossible. Autorul Saşa Sokolov a făcut în Şcoală pentru proşti poate cel mai greu exerciţiu de imaginaţie din lume – să fii din nou copil şi să fii şi neobişnuit pe deasupra.
În fiecare dimineață Christine se trezește într-un pat necunoscut, langă un străin, într-o cameră nefamiliară. Prima reacție: nu știe dacă să fugă ori să cerceteze locul. De fiecare dată alege a doua variantă. Se duce la baie. Peretele cu oglinda este aproape plin cu imagini ale ei și ale soțului ei – necunoscutul dizgrațios din pat. Femeia din poze este foarte diferită de ea, pare altcineva. Nu înțelege de ce e căsătorită cu un tip atât de bătrân, de ce are o viață anostă, de ce alege haine șterse și se poartă ca o gospodină din anii 60. Coboară privirea și descoperă semnele timpului pe trup – e momentul șocant al confirmării identității susținute de fotografiile de pe perete. Dar cum se poate una ca asta?
Nu vedeţi nimic dacă nu aveţi curaj să puneţi întrebări indiscrete despre tablourile venerate de critici. Daniel Arasse pune toate întrebările ţinute sub tăcere de privitorii ignoraţi de specialişti. Profesor la Sorbona, Arasse se lasă inspirat de privirile publicului pentru a vedea celebrele tablouri într-o altă lumină. Acest volum reuneşte calităţile unui album de artă şi stilul spontan al jurnalului de călătorie…o călătorie în lumea artei, cu idei nonconformiste asumate.
Cartea lui Robert Lindner, Ora de 50 de minute. 5 psihoterapii ale unor pacienţi aflaţi în pragul nebuniei, este minunată. Prefaţa scrisă de Lloyd Siegel menţionează faptul că această carte a fost şi este încă foarte populară, autorul fiind un entuziast al freudismului, dar şi un talentat scriitor. Tradiţia de a publica rapoartele privind cazurile psihiatrice sau psihologice are un trecut îndelungat, dovedind că relaţia între aceste discipline şi literatură este foarte strânsă.
Carusel de întrebări, de tentative de răspunsuri, de pierderi şi regăsiri – asta a modelat portughezul Rui Zink când a scris Aşteptarea. Încep să cred că generaţia tânără de autori a găsit alchimia succesului în concizie, nelungit la nemurire a operei lor. Cartea de faţă este o perlă de idei, scriitură şi francheţe, comprimate toate în 133 de pagini, dozate perfect, şlefuite ideal.
Scriitorul Cullen Greenwich (zis Cubby) este un om fericit şi îi mulţumeşte fără încetare îngerului său păzitor pentru tot ce are în viaţă: o soţie frumoasă, iubitoare şi talentată (Penny Bloom este o celebră autoare de cărţi pentru copii), un băiat de-o inteligenţă rară, un adevărat Einstein (Milo se străduieşte să inventeze o maşină a timpului şi alte aparate la fel de interesante) şi un câine – Lassie – cuminte şi deştept. Ca şi cum toate astea nu i-ar fi fost de ajuns, are şi talent, iar cărţile lui sunt întotdeauna pe lista bestsellerurilor. Numai că, la un moment dat, îngerul pare să se fi plictisit, pentru că soarta lui Cubby se schimbă brusc.
Pokerul în sine e o lume întreagă. Are regulile lui nici prea simple, dar nici prea complicate, atât cât să fie atrăgător pentru cât mai multă lume. Dacă greşeşti, plăteşti cu jetoane. Dacă greşeşti şi mai mult, plăteşti mai scump, cu degete tăiate ori chiar mai rău. În cartea celor doi tineri autori francezi, pokerul este un pretext şi o metaforă. Acest thriller modern, Poker în Infern, a fost dăruit de Florian Lafani şi Gautier Renault