recenzie | BookMag

Moartea, fata şi cărţile

Nu m-am gândit niciodată la moarte cu simpatie. Sau cu acceptare. Sau cu înţelegere. Cred că sunt un om normal, pentru care moartea e un gând îndepărtat, un eveniment nefericit şi un prilej de temeri constante. Încă mai am timp sa fac pace cu ea. Sper! Moartea poate fi uneori simpatică. Amabilă. Agreabilă. Afabilă…ca să începem cu litera a din lista sa de referinţe. Nu e drăguţă, nu vine niciodată când e aşteptată, e ca o damă capricioasă care îşi schimbă poftele cât ai clipi. Mai are şi eşecuri, uneori vine dar pleacă bosumflată, pentru că viaţa învinge. Are tot timpul din lume pentru a contempla fragilitatea umană, pentru a zugrăvi sufletele în culori şi pentru a vedea cerul în tonuri diverse şi pentru a spune poveşti. Şi chiar e o povestitoare talentată. Sensibilă. Cu simţul umorului. Impresionabilă. Directă. Profundă.

Romanul-valiză al lui Franzen (bonus: DESEN)

Franzen practică înverşunat exerciţiul de bază al limbajului literar. Scrii un roman ca să pui în scenă păreri greu de exprimat şi de demonstrat altfel în birocraţia intelectuală contemporană. Scrii un roman ca să oferi secţiuni şi mostre dintr-o societate, epocă, fără să te chinui cine ştie ce să impresionezi, să te dai mare artist nonconformist. Şi mai scrii roman aşa cum trăieşti: când inerţie, când intenţionalitate, când lene – iese doar cu ceva noroc, ceva onestitate, ceva oportunism-populist, teme la modă.

Connect, start!

Copiii din ziua de azi s-au născut, probabil cu gena informaticii implantată. E o generaţie care funcţionează mai mult din butoane, care are în ochi sclipire de Vista-Dumnezeu-ştie-care şi care vorbeşte într-o limbă ciudată, unde literele se amestecă haotic cu cifrele. Tinerii adulţi deja se află cu un pas înaintea bătrânilor adulţi, la viteză de reacţie, telefoane şmechere, calculatoare care fac totul pentru tine. Este lumea lor, o lume cu nimic mai bună sau mai rea decât cea a copiilor de acum, să zicem, un secol. Cartea Little Brother vorbeşte despre astfel de liceeni.

Nabokov și amănuntul biografic

Cartea lui Vladimir Nabokov Un hohot în beznă a fost publicată în 1938 şi cine a citit Vrăjitorul – scrisă în 1939 şi publicată după moartea sa de fiul său care a găsit manuscrisul, în 1987 – şi Lolita, publicată în 1955, va sesiza cu uşurinţă motivul iubirii pasionale necugetate a unui bărbat matur faţă de adolescente. Am putea numi acest lucru „efebofilie. Chiar Nabokov a considerat că Vrăjitorul este o pre-Lolită.

Trandafiri înfloriţi pe aripile vântului

Criticul literar Elisabeta Lăsconi despre un roman remarcabil: Cine o poate uita pe Scarlett O´Hara, eroina din Pe aripile vântului, cu farmecul ei care le-a adus în literatură pe frumoasele sudiste, cu şiretenia ce o ajută să îndure nenorocirile şi replicilele memorabile despre ziua de mâine, cu iubirile ei, una iluzorie pentru bărbatul cel mai nepotrivit, şi alta inconştientă pentru cel ce i se potriveşte, dar mai ales cu obsesia ei pentru Tara, pământul moştenit şi trecut prin pârjolul Războiului Civil?

O colonie cu probleme

Pentru început, câteva cuvinte despre John Scalzi – pentru că sunt convins că acesta e prea puţin cunoscut în ţara noastră, în afara grupului de amatori de literatură SF. Născut în 1969, Scalzi devine celebru în 2005, în urma publicării primului său roman, Războiul bătrânilor. Datorită succeselor literare a fost ales preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Americani de SF şi Fantasy. Spre deosebire de alţi scriitori tineri şi de succes, care şi-au ales domenii ce nu au prea multe în comun cu SF-ul (Neil Gaiman scrie fantasy – în special urban fantasy -, China Mieville scrie weird fiction) John Scalzi s-a dedicat literaturii science fiction de factură oarecum clasică.

Chimonoul cu sabie. Sau, în europeană, fusta cu tupeu

Noi, europenii, nu am ajuns să-i cuprindem şi să-i înţelegem pe japonezi. Ni se par dramatici şi exageraţi, cu sinuciderea lor în numele onoarei, cu obsesia lor pentru muncă sau cultul sacrificiului exacerbat. Noi locuim într-o zonă de confort unde amestecăm rolurile, nu mai contează diferenţele dintre femei şi bărbaţi, ne adaptăm continuu, ne pierdem şi ne regăsim pe parcurs. Pe partea cealaltă a lumii, lucrurile s-au desfăşurat întotdeauna altfel. Acolo, cărţile au fost grijuliu împărţite, iar prinţesele din poveştile lui Soare-Răsare sunt rafinate, misterioase şi spun mereu prea puţine. Nu le ţii minte, arată toate la fel şi se împiedică mărunt în chimonou. Personajul central din Masako, prinţesa samurailor s-ar potrivi câte puţin în fiecare dintre cele două lumi. Ea a trăit cu adevărat – ce noroc pentru cei care au întâlnit-o în Japonia secolului al XII-lea!

Un gentilom cam tâlhar…

Din motive ce ţin de o anumită psihologie socială, oamenii s-au bucurat întotdeauna când cei bogaţi şi puternici au fost puşi cu botul pe labe de indivizi antisociali. Nu ne referim la indivizi precum Robin Hood sau haiducii – adică cei care îşi asumau responsabilitatea de a face dreptate atunci când autorităţile erau corupte şi care luau de la bogaţi ca să împartă celor săraci – ci la indivizi care îi jefuiau pur şi simplu pe cei care strânseseră averi jecmănindu-i pe cei slabi şi sărmani. De la Rocambole al lui Ponson du Terrail şi Arsene Lupin al lui Maurice Leblanc până la Simon Templar al lui Leslie Charteris, o pleiadă de eroi bandiţi făceau dreptate în felul lor, spre bucuria şi satisfacţia cititorilor. Locke Lamora, eroul lui Scott Lynch, face parte din aceeaşi categorie de justiţiari care îi jefuiesc pe cei bogaţi, fără însă să-şi împartă prada celor săraci. Şi, tot aşa cum Rocambole, Arsene Lupin sau Simon Templar sunt personajele unor serii întregi de romane, Minciunile lui Locke Lamora este prima carte dintr-o serie ce urmează să fie alcătuită din şapte romane (primele trei au fost deja publicate).

Freud în ţara minunilor

Michel Onfray este anti-academic, anti-limbaj de autolegitimare (anti-umflare în pene neologistică), este chiar pasionat de „subiecţii săi. Uneori îi calcă în picioare tabloidal de-a dreptul. În istoria tabloidalului filozofic poate, cea mai bună scenă ne-o furnizează un documentar despre Derrida. E întrebat la un moment dat ce-ar vrea să fi ştiut din viaţa lui Kant. Derrida răspunde simplu: detalii despre viaţa lui sexuală. Pasul al doilea când intervievatorul îl întreabă câte ceva despre propria viaţă sexuală: filozoful devine ironic şi schimbă subiectul. Onfray n-are scrupule din astea. Intră cu pistolul în mână şi somează toţi biografii, documentariştii să spună tot. În Freud, amurgul unui idol teza e clară, fără ambiguităţi: Freud a încercat să mintă că a pus bazele unei ştiinţe şi i-a ieşit.

Salvăm lumea şi de data aceasta?

În ce cărţi găsim disputa dintre Rău şi Bine? Păi, în cam toate cărţile scrise vreodată. Atunci de ce este Cabalistul mai cu moţ? Păi este. Şi o să vă explic de ce. În primul rând, are motor vibrant şi …

Biblioteca pentru o viață sănătoasă
Tu. La regim!

Nutriționiștii Gheorghe Mencinicopschi și George Puia Negulescu revin cu o nouă recomandare de carte pentru sănătate: TU. La regim. Ghid de funcționare pentru o talie de invidiat, care conține zeci de sfaturi utile pentru curele de slăbire.

Cele două roze

Cu primul său roman, Trandafirul dispărut, Serdar Ozkan devine al treilea cel mai tradus scriitor de limbă turcă, după Orhan Pamuk şi Yasar Kemal. Romanul a apărut până acum în nu mai puțin de 50 de țări. O carte comparată de mulţi ba cu Micul Prinţ, ba cu Alchimistul lui Coelho, Trandafirul dispărut încearcă să îşi câştige un loc special în topurile literare contemporane. Trandafirul dispărut e o poveste în care diferite culturi şi filozofii se amestecă în ritmul modern.

Etichetă: recenzie