Dacă tocmai i-am pomenit pe Lino Aldani și personajul său, Arno, îmi mai amintesc uimirea acestuia din urmă, proiecție a unui viitor previzibil, de a se vedea dependent până la exasperare de trecut. De un trecut cultural, vreau să spun, care până și în momentele cele mai intime, când omul vrea să fie singur cu sine însuși și cu ceea ce e mai natural, mai autentic în el, dă năvală din străfundurile memoriei, obligându-l să gândească prin clișeele altora.
O presă de senzație, pe care multă lume o critică, însă aproape toți o urmărim cu interesul cuvenit faptelor rare și de regulă tragice, ne mai aduce uneori sub ochi și câte o poveste fericită, interesantă tocmai prin caracterul său excepțional.
Nu numai la noi există voci care cârtesc împotriva „clasicilor. Nu numai la noi există și mai multe voci care „tac cu program când vine vorba de ei, pomenindu-le eventual în fugă numele, dar lăsându-le scrierile într-o interesată uitare. Și, în sfârșit, nu numai la noi apar din când în când salutare inițiative de recuperare a celor ce-au binemeritat prin opera lor, deschizând genului, în condiții de cele mai multe ori vitrege pentru receptarea lui de către literaturile naționale, căi în lungul cărora au putut avansa, cu propriul lor bagaj de idei și soluții, autorii ajunși azi în plină și uneori chiar spectaculoasă manifestare.
Am mai spus asta cândva: colaborările între autori în vederea producerii unei scrieri comune încerc să le înțeleg, nu din principiu, ci pentru simplul fapt că le descopăr din când în când existența. Dar asta nu înseamnă că le și accept cu mare entuziasm. Și niciodată când e vorba de mine, fiindcă am ajuns de mult la concluzia că o asemenea formulă nu mi se potrivește. Uneori trebuie să constat că nu li se potriveau nici altora, deși le-au practicat: dovadă rezultatul adesea mediocru al unor osteneli conjugate, născute probabil din dorința de a construi un subiect mai repede și mai bine. Mă feresc să generalizez, fiindcă există și exemple lăudabile, nu intră totul în unul și același tipar. Unele colaborări artistice au fost chiar strălucite, bunăoară cea dintre Ilf și Petrov, în literatura generală, sau, venind la science-fiction, dar rămânând tot pe terenul limbii ruse, opera celor doi frați Strugațki, Arkadi și Boris.
Am regăsit pe net un comentariu interesant la unul dintre romanele analizate cândva și de mine, pe când redactam o carte dedicată relației majore dintre H.G. Wells și utopia modernă – coloană vertebrală a construcției sale intelectuale. E corect spus l-am regăsit, întrucât îl ținusem minte de pe la începutul anului 2012, când Marian Truță și l-a plasat pe blogul personal.