În fiecare dimineață Christine se trezește într-un pat necunoscut, langă un străin, într-o cameră nefamiliară. Prima reacție: nu știe dacă să fugă ori să cerceteze locul. De fiecare dată alege a doua variantă. Se duce la baie. Peretele cu oglinda este aproape plin cu imagini ale ei și ale soțului ei – necunoscutul dizgrațios din pat. Femeia din poze este foarte diferită de ea, pare altcineva. Nu înțelege de ce e căsătorită cu un tip atât de bătrân, de ce are o viață anostă, de ce alege haine șterse și se poartă ca o gospodină din anii 60. Coboară privirea și descoperă semnele timpului pe trup – e momentul șocant al confirmării identității susținute de fotografiile de pe perete. Dar cum se poate una ca asta? Cum să gândești ca o puștoaică ori ca o femeie abia trecută de 20 de ani și să ai un trup de femeie coaptă, de 47 de ani? Mintea ei sălășluiește într-un trup nepotrivit, mereu prea bătrân.
Christine e o femeie specială. Sau o femeie care trăiește o experiență diferită de cea a majorității pământenilor. În fiecare dimineață ia viața de la capăt, încercând să își dea seama cine 
este ea, cine sunt cei din jur, de ce nu ține minte mai mult de 24 de ore din viața ei, pentru ce acest efort sisific de identificare, când a încetat să trăiască normal și cum a ajuns în starea asta. Soțul ei, Ben, îi explică placid și aparent răbdător, în fiecare zi, cum a avut accidentul care i-a distrus destinul, cum a stat în comă și toată lumea credea că va muri, cum și-a revenit dar n-a mai fost ea, cea dinainte, ci o păpușă închisă într-o colivie aurită, incapabilă să decidă pentru sine, incapabilă să se descurce singură, incapabilă să trăiască independent.
Apare jurnalul, firul roșu al întregului roman Înainte să adorm, debutul literar al britanicului S.J. Watson. Christine află de el de la medicul cu care se vede fără știrea lui Ben, soțul care fie a obosit să caute tratamentul salvator pentru ea, fie nu vrea ca ea să-și reia viața normală. Pe prima pagină a jurnalului, sub numele ei, Christine a scris cu majuscule: SĂ NU AI ÎNCREDERE ÎN BEN. Nici eu nu am avut – nici nu știu dacă din cauza descrierii respingătoare din primele pagini sau din cauza atmosferei primului capitol. De la început un cititor rodat poate simți făcătura, poate presupune că femeia este personajul central al unui reality show cu acțiune în crescendo și cu final fulminante.
Ed Nash, psihologul care o ajută pe Christine să își descopere trecutul și personalitatea, este eminența cenușie care apare și dispare, mai ales în momentele cheie. Lucrurile se schimbă din clipa în care femeia află că de fapt nu a avut un accident de mașină, ci a fost atacată și aproape omorâtă de un bărbat, cu care se presupune că avea o aventură, într-o cameră de hotel. Cred că cei care l-au detestat pe Ben din primul capitol vor bănui că el e implicat în asta. Soțul gelos care și-a urmărit nevasta infidelă și apoi a încercat să-i facă de petrecanie? Psihopatul care s-a îndrăgostit de o femeie măritată, a sedus-o și apoi a vrut-o doar pentru el, când ea nu l-a mai vrut deloc? Cu ajutorul lui Ed, al eforturilor și progreselor sale de memorie, dar și al unei recent descoperite prietene dispărute de ani întregi, Claire, Christine începe să afle cine este.
Cititorii de meserie, ca să zic așa, își vor da seama care e construcția intrigii, unde duc toate indiciile și care va fi finalul. Dar asta nu-i va împiedica să se bucure de scriitura clară, de cadrele tăiate aproape cinematografic, de scenele în obscuritate. Ceilalți, cititorii de ocazie, vor trăi mai intens fiecare pagină și fiecare detaliu. Ambele categorii vor pune cartea aceasta pe lista de lecturi bune, de recomandat prietenilor. Și poate că e cam târziu, dar e o carte de pus sub brad. Sau de dăruit în februarie, într-una din zilele acelea în care ne sărbătorim public și comercial iubirea. Ca să nu uităm. Să iubim. Să iertăm. Să înțelegem. Să mergem mai departe.
P.S. Evident, urmează ecranizarea. Cartea va fi adaptată pentru film de Ridley Scott, cu Rowan Joffe ca regizor și actor.