Evaluat după standardele artificiale, Charlie Chaplin era, la prima vedere, o caricatură ambulantă, capabilă de autoironie şi devenită faimoasă prin forţa imaginaţiei, aceeaşi imaginaţie ce l-a salvat de la disperare şi l-a plăsmuit pe vagabondul duios, expresiv şi ezitant. În ciuda unor aparenţe deloc măgulitoare, Charlie Chaplin a fost cunoscut şi datorită cuceririlor sale. Deţinea un şarm aparte, capabil să incite la pasiuni, transformate apoi în geloziile amantelor părăsite. Totuşi, ultima femeie care dezvoltă o adevarată obsesie pentru el nu-i va mai permite s-o abandoneze. Îi cere fidelitatea de pe urmă şi dreptul de-ai face parastasul. Ar fi putut trece drept o femeie rafinată, adeptă a codului vestimentar impus de Coco Chanel, în care domina rochia neagră de seară, dacă n-ar fi fost însăşi Moartea, doamna însoţită de o coasă, un accesoriu deloc seducător.
Ultimul dans al lui Charlot este romanul în care Fabio Stassi descrie toate încercările lui Charlie Chaplin de-a o îndupleca pe această ultimă spectatoare a gesturilor sale comice. Timp de şase ani îşi amână sfârşitul, provocandu-i hohote de râs, în timp ce are grijă să-i lase o ultimă scrisoare fiului său cel mic, plină de amintirile devenite o autobiografie secretă. Nu ştim cât de mult i-au ieşit reprezentaţiile teatrale în faţa sinistrei vizitatoare, nefiind filmate, dar cititorii vor fi convinşi de meritele sale, încât să nu-l condamne la moartea de care se teme orice mare artist – uitarea.
Ultimul dans al lui Charlot reflectă viaţa în contraste. Tragedia şi comedia, mizeria şi faima, tristeţea şi bucuria, eleganţa unui costum şi buzunarele fără un şfanţ, intrarea clandestină în lumea starurilor, apoi ieşirea pe uşa din faţă, unde aşteaptă fotografii pentru a surprinde imaginile strălucitoare, alcătuiesc o biografie plină de suişuri şi coborâşuri. Este povestea unui băiat sărac din Londra, rămas orfan, care ajunge în Lumea Nouă a legendelor de celuloid. În loc să-l transforme într-un grandoman, această lume îi accentuează şi mai mult imaginea de vagabond sensibil, visător şi fără aere de supravieţuitor uns cu toate alifiile. Este un Charlie Chaplin imaginat de Fabio Stassi, care s-a pus atât de bine în pielea actorului cu melon şi baston de bambus, încât rămâi cu impresia că l-ai avut în faţa ochilor pe însuşi magicianul pantomimei. Cu fiecare pagină citită, această iluzie a realului te va transporta în vila din Elveţia, unde protagonistul îşi asteaptă moartea, încât vei dori s-o rogi tu însuţi pe doamna îmbrăcată în negru să-l mai lase puţin, dacă tot i-au mai rămas atâtea de povestit.
Scrisoarea ce-i va fi adresată fiului său nu conţine lamentări. Până şi cele mai triste şi dezolante întâmplări din copilăria petrecută în sărăcia mansardei, când intervenţiile sale comice alungau huiduielile spectatorilor veniti la umilele reprezentaţii ale mamei aflate în pragul unei boli psihice, vor fi evocate în culorile umorului candid, precum gesturile stângace însoţite de-o vioara nostalgică. Din această scrisoare va răzbate foamea de trăiri, întâmplări şi fiinţe capabile să-l inspire pe acest mare actor şi regizor.
O călătorie în timp, întinsă de-a lungul a şase role, include amintirile ce-au alcătuit scrisoarea către fiul sau. Ne apropiem de lumea decăderii şi a magiei din culisele unei trupe de actori nomazi, de pasiunile neîmpărtăşite din spatele măştilor de circ, mereu vesele, de locurile pline de lipsuri, dar bogate în surse de inspiraţie, unde a staţionat pentru o vreme Charlot, de vremurile în care timidul vagabond călătorea în cabina strâmtă a unui transatlantic, alături de Stan Laurel, jumătatea slabă de înger a cuplului de comici Stan şi Bran. Toate aceste imagini, ale unei existenţe intense, pline de personaje aparte şi de spectacole terminate prea devreme, dar bune de ţinut minte, se vor succeda în sala unui cinematograf personal, ascuns, înainte de apariţia unui fascicul de lumina ce vrea să despice întunericul. Treptat, îşi vor face loc personajele ce vorbesc prin gesturi, fără să poată bănui apropierea sunetului care omoară chipurile şi tăcerea expresivă.
Vazută prin ochii lui Fabio Stassi, viaţa lui Charlie Chaplin, imortalizată sub forma unei destăinuiri epistolare dedicate fiului sau, Christopher, este un amestec de scene care par ireale, pline de saltimbanci nostalgici, acrobate visătoare ajunse florărese în Lumea Nouă, mici pionieri anonimi ai cinematografiei, înghiţiţi de marile studiouri, căutători de aur, rasişti fanatici. Toţi sunt amestecaţi într-un straniu spectacol de circ, redus la memoria unei pelicule. Este pelicula unei biografii dramatice, povestite cu mult umor şi mimici schimbătoare.
„M-am gândit că, dacă puneam o fărâmă de tristeţe şi într-un film comic, aş fi putut seduce pe oricine. Trebuia să răstălmăcesc simţul proporţiilor“.
Autoironic de fiecare dată când se referă la înfăţişarea lui într-o lume în care imaginea starurilor cucerea publicul după invenţia cinemaului, protagonistul conturat de Fabio Stassi ne prezintă filmul existenţei umane din perspectiva celui care nu vrea să renunţe la visuri într-o societate modificată pentru totdeauna de invenţia fraţilor Lumiere. Îl vom urmări cum parcurge, cu mersul său devenit emblematic, noua Californie, transformată în cetatea de celuloid a unui nou tip de aventurieri. Charlot se miră, suferă, se ţine de capul unui bogătaş nesăbuit care şi-a deschis o casă de producţie, se deghizează în regizorul autoritar, îi distribuie pe muncitorii veniţi din toată lumea în rolurile jucate de figuranţi, pentru a reface, prin decoruri, imaginea Londrei natale, şi, în final, îi caută pe foştii colegi din trupa de circ, fiind convins de faptul că unul dintre aceştia este, de fapt, inventatorul primului aparat de filmat, creat din iubirea pentru o faimoasă acrobată din Ungaria, plecată în America. Numai prin imaginile mişcătoare, frumoasa Eszter cu oase de sticlă putea rămâne, măcar sub forma iluziei, lângă un Arlequin îndrăgostit. Aşadar, prima peliculă văzută de ochii lui Charlot nu se intersectează cu povestea fraţilor Lumiere, ci pare să aibă de-a face mai mult cu imaginile unei tristeţi în culori stridente, atât de bine redată în seria de lucrări pe care Toulouse Lautrec i-o dedica circului.
„Se spune că universul s-a născut dintr-o mare şi de neînţeles explozie. După mine, trebuie să se fi întâmplat în arena unui circ. O femeie se rotea în aer şi un bărbat a surprins mişcarea într-o cutie magică, reproducând-o la infinit, până când a populat cu umbre pământul şi l-a umplut de rumeguş, de râsete, de lacrimi. Nu se poate să se fi întâmplat decât aşa, Christopher, pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobaţie devine posibilă“.
Povestea lui Charlot se va suprapune peste istoria cinemaului, aflat la începuturi. Dar nu va fi o istorie cu date sau detalii tehnice precise, ci doar o lume plină de prezenţe volatile, precum cele dintr-o trupă de artişti nomazi, în care nu mai poţi despărţi masca tristă de cea veselă. Din această lume îşi va încropi Charlot ultimele giumbuşlucuri şi reprezentaţii de pantomimă, sperând că-i va mai smulge morţii capricioase încă un zâmbet…