În Arhiva trădării și a mîniei de Ion Vianu (colecția Fiction Ltd., ed Polirom), Puiu Ozias, un om care a împlinit o sută de ani, este o mină de aur arhivistică. Împărtășind fapte care interesează istoria, bătrînul retrăiește, cu un amestec de cinism și suavitate, întâmplări din viață: iubirea distrusă de lașitate, loialitatea și prietenia măcinate de trădare, acte de eroism sabotate de jocuri de putere.
Pe de altă parte, Vladimir Vasiliu, medic psihiatru, director în perioada socialismului al ospiciului de la Răstoaca Melcilor, este în conflict cu unul dintre bolnavii săi, Laban, un rege neîncoronat al azilului, admirat și temut. Laban – care a intervenit tragic și în viața lui Puiu Ozias – face legătura între două lumi, dinlăuntrul și din afara zidurilor; el este în același timp dușmanul și prietenul doctorului. Poveștile împletite ale lui Ozias și Vasiliu alcătuiesc o tulburătoare „arhivă a trădării și a mîniei”. Mica și marea istorie sunt atrase deopotrivă într-un dans mortal.
Arhiva trădării și a mîniei este o poveste cu multe ramificații, comedia tragică, uneori grotescă, a unui secol de sînge și de rușine în care glorioși apar numai învinșii. (Ion Vianu)
Cartea va fi lansată sîmbătă, 4 iunie, la ora 15.00, la standul Polirom din cadrul Bookfest. Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
„Cineva a aşezat aici o bancă. Două scânduri bătute în cuie pe butuci, în mijlocul Parcului: de aici poate să‑l privească pe Eminescu peste case, peste zid. Aici s‑au întâlnit întâia oară doctorul Vasiliu şi pacientul Laban. Aici s‑au pus bazele prieteniei şi rivalităţii lor.
Vasiliu se aşază, ostenit. Îşi aminteşte şi vede. Dinspre Conac apare o siluetă, păşind în modul cunoscut, apăsat, aplecându‑se violent la fiecare pas, de parcă ar vrea să vomite. Un uriaş bolnav care vrea să trăiască. Laban.
— Bună ziua, doctore.
E singurul care îndrăzneşte să i se adreseze aşa.
Vasiliu e mort; stă în picioare prin funcţie: medic‑şef. E scriitor, poet, plănuieşte să revoluţioneze ştiinţa. De toate astea şi un spectru e în stare. Dar în universul putred al Melceştilor sunt respectate ierarhiile. Doar Laban îndrăzneşte atâta familiaritate, „doctore“. Trebuie să fie cadavre între ei, altfel nu şi‑ar îngădui. Moaşeşefă ştie. Delon ştie. Toată lumea ştie. Numai Laban îndrăzneşte. Moaşeşefă şi Alain Delon se îndepărtează. Pe ăştia doi e mai bine să‑i laşi singuri, să se descurce între ei. Privirile pe care şi le aruncă sunt nemiloase. Vasiliu i‑a căzut în plasă. Vorbesc între ei sincer şi duşmănos.
— Labane, tot mai vorbeşti cu zgripţogaiţele, cu persedulcile?
Laban l‑a ucis pe Camălhar pentru o glumă proastă. Are să‑l lovească azi pe Vasiliu cu aceeaşi sete? Nu, la batjocură va răspunde cu batjocură:
— Dar tu? Tot mai mâzgăleşti semnele alea? Râzi de mine? (Vrea să spună: „Luptele mele sunt fierbinţi. Trupul meu întreg ia parte la ele. Când arzi în iad arzi cu totul. Tu eşti rece. Din capul tău ies scheletele unor gânduri“.)
Vasiliu tace. Dialogul s‑a repetat, pân‑acum, de nu ştiu câte ori. Deseori nu au nevoie de cuvinte, se înţeleg din priviri, îşi amintesc ce şi‑au spus altădată. Nu se pot obişnui. De fiecare dată se provoacă; cred că vor reuşi să‑şi domolească adversarul.
— Eu, cel puţin, încerc să fac ceva pentru ştiinţă… (Ce bâiguială penibilă, doctorului îi e ruşine…)
Gura lui Laban se cască, o peşteră a iadului, fără dinţi. E râsul lui.
— Crezi tu. Cercuri, cercuri ţi se învârt în cap.
Ciuleşte urechea. În stânga se aude vocea Zdragonei: „Nici n‑ar trebui să stai de vorbă cu perversul ăsta slăbănog, cu bolnavul ăsta mintal. Cu prietenul tiranilor. Laşul care a inventat admiraţia pentru Stalin; cu săgeţile şi triunghiurile lui“.
Ca şi cum Vasiliu ar fi auzit vocea interioară, vocea din capul lui Laban.
— Eşti un nemernic, spune.
A încercat să‑şi păstreze calmul. Deodată, nu mai rezistă. Celălalt tace, cu un dispreţ superior. („Un nebun, doctorul“, se aude concluzia Zdragonei.) Iarmira, voce admirativă, erotică, spune: „Minunatule, nimeni nu e ca tine, toată lumea te iubeşte“.
Amândoi, aşezaţi pe bancă, privesc în sus. Dincolo de blocul I, dincolo de zid, deasupra, pletele lui Eminescu flutură în vânt.
— E departe, murmură unul dintre privitori. (Gândurile lor se amestecă, nu se ştie cine a vorbit.)
— Bună seara.
Laban se îndreaptă spre Conac. În curând se va face seară. Autobuzul pleacă peste o jumătate de oră. Între zidul înalt, cu poarta bine ferecată, al pavilionului medico‑judiciar şi blocul II e un pasaj care poate să treacă neobservat. Vasiliu trece prin strâmtoare. E într‑o curticică cu ciment pe jos, strânsă între blocurile ce stau să‑i cadă în cap. În faţă, o rampă metalică pe picioare de beton. Morga. Are un singur etaj, înalt. O fereastră mare, uşa te privesc sinistru. În dreapta, un coş ca de fabrică: al Crematoriului. Pe platformă, într‑un balansoar vechi de paie împletite şade o femeie. Tricotează. Ridică ochii, dar primul lucru pe care‑l vede musafirul sunt mâinile, cu degete lungi, cât acele de tricotat. Mâini zbârcite, uscate, mâini senzuale care te pot înfiora atingându‑te. Poartă un halat alb, descheiat peste rochia albastră, largă ce îmbracă un trup descărnat. Şi‑a lepădat sandalele; are picioare slabe, cu aceleaşi degete prelungi, ispititoare ca mâinile. O redescoperă de fiecare dată. O faţă felină, brăzdată de cute adânci, din fundul cărora ies ochii albaştri, încă nepotoliţi, privirea feroce şi obosită. Coama ei e blondă, cu fire albe. Buzele sunt groase, aproape africane, zemoase.
— Delon a şters‑o, comentează fără să se oprească din tricotat. Păcat, îi fac mănuşi pentru la iarnă.
Vladimir Vasiliu simte un ghimpe în inimă. Delon, iubitul ei, Delon. Vasiliu e la picioarele împărătesei; ea se leagănă în vechiul balansoar, privindu‑l fix. I se spune insistent „tovarăşa“, un fel de glumă. Poate „tovarăşa de moarte“: tovarăşa Mina e autopsieră. Autopsiera care nu autopsiază. De câtăva vreme, cadavrele pleacă la „Medico‑Legal“. E doar o vremelnică gazdă a morţilor.
— Nu mai avem clienţi, explică Mina. Astă‑iarnă, cu gripa, nu mai pridideam. Şi acum stau degeaba.
Leneş, se ridică, îl pofteşte pe oaspete. Gesturi trădate de încheieturi. Pentru întâia dată, Vladimir o găseşte greoaie.
Sala e mare, luminoasă. Masa de autopsie – goală, curată. Dăinuie un miros aromatic (miasmele devin, în doze infinitezimale, parfumuri subtile). În dreapta, o uşă metalică, deschisă, un gol întunecat: crematoriul. Musafirul soarbe cafeaua pregătită de gazdă cu apă de la robinet, pe care ea i‑a adus‑o, târşâindu‑şi picioarele uscate în sandalele de plastic. Învârte în cafea cu linguriţa. O oarecare scârbă îl străbate când soarbe băutura preparată în laboratorul morţii. Scârbă, ecou de voluptate.“
Ion Vianu s-a născut în 1934 la București. Psihiatru prin formație, a emigrat în Elveția în anul 1977, după ce s-a exprimat public, în țară, împotriva regimului comunist. Publicist politic în exil și, după 1989, eseist, romancier, memorialist, este un martor și un raportor al secolului prin care a trecut. La Editura Polirom a mai publicat: Amintiri în dialog (cu Matei Călinescu, 1998, 2005), Blestem și Binecuvîntare (2007), Investigații mateine (2008), Exercițiu de sinceritate (2009), Amor intellectualis. Romanul unei educații (2010, 2011), Apropieri (2011), Frumusețea va mîntui lumea și alte eseuri (2015).