de Cristina Bazavan
Citesc (auto)biografiile pentru nota de culoare pe care o aduc personajelor pe care le admir, pentru detaliile care îmi dau încredere că și talentații/inteligenții/puternicii lumii sunt oameni, pentru bucuria de a le simți personalitatea și de a fi mai aproape de ei.
Din categoria (auto)biografiilor, o nișă ocupă un loc aparte în sufletul meu: memoriile partenerelor de viață ale oamenilor care au schimbat lumea cu talentul lor. Mă fascinează relația dintre geniul creator și femeia care trebuie să-l sprijine, dar să-și și găsească un loc al ei – în cuplu, și-n viață. Echilibrul pe care aceasta trebuie să-l găsească între a proteja lumea artistului, lucrurile care-l bucură și-l inspiră, dar a-l și arată lumii așa cum e. E periculoasă nișa asta pentru ca e o linie fină între “a prezenta câte ceva din viața partenerului pentru a-l împărți cu lumea care-l iubește” și “a specula ceea ce am trăit pentru a câștiga celebritate, bani etc”.
Înainte să citesc cartea Ioana Celibidache, o mătușă de poveste știam că soția celui mai mare dintre dirijorii pe care i-a dat România culturii universale nu e din cea de-a doua categorie. A făcut carieră ca pictoriță, dar și-a semnat lucrările cu “ioana”, tocmai pentru a nu fi aleasă de colecționari sau curatori pentru că era o ciudățenie mondenă, soția dirijorului.
Construită pe structura întâlnirii dintre nepoata Monica Pillat (autoarea cărții) și mătușa despre care vorbea toată familia, dar care era prea departe pentru a fi contactată sau a participa la ceremoniile uzuale (Ioana Celibidache), cartea e portretul unei femei rafinate, puternice, curajoase, îndărătnice pe alocuri, dar cu un umor teribil și un control al propriilor amintiri care ar face invidios orice diplomat. Un portret al unei femei care a ales libertatea (și față de regimul din țară, dar și în relațiile cu soții ei – trei la număr), dar care nu și-a ascuns mustrările de conștiință pentru alegerile sale care i-au defavorizat rudele.
Sunt două fragmente în carte care, dincolo de întâmplări, arată laturi speciale ale caracterului cuplului Ioana și Sergiu Celibidache. Una e cea în care nepoata aflată în vizită găsește în baia oaspeților, transformată în mini depozit de amintiri (aproape muzeu prin valoarea lucrurilor aflate pe o policioară), o scrisoare de la șoferul pe care Primăria Parisului i-l pusese la dispoziție dirijorului: “cher maître… je suis ne sourd, mais avec vous ce matin j’ai entendu la musique” (dragă maestre, sunt născut surd, dar cu dvs în această dimineață, am auzit muzica). Aflată lângă nepoată în timp ce citește, Ioana Celibidache remarcă “Vezi, nici o celebritate din lumea muzicii n-ar fi putut să-i scrie astfel…”
Cel de-al doilea fragment e despre relația lor, necesară și suficientă – ca-n matematică – ba chiar complementară, dar cu năbădăi. Fragmentul face referire la casa de vacanță pe care Sergiu Celibidache a construit-o pe locul unei mori pe care a văzut-o din întâmplare într-una din plimbarile sale prin satele din Italia, Lipari. Pasionat de arhitectură, în dorința de a crea o oază de liniște și “de România”, Celibidache și-a desenat și construit singur întreaga casă, iar în livada mare a adus o mulțime de gâște. Într-una din zile, Ioana a alunecat pe mizeriile gâștelor și “după un scandal monstru i-am dat un ultimatum: ori gâștele, ori eu! Îmi răspunde ‹Gâștele!›. Am crezut că mor de râs.”
Poate ca această carte nu e cea mai rafinată din punctul de vedere al structurii narative, poate că jurnalistic nu e la cel mai înalt nivel al documentării – recuperării istorice (nepoata autoare a fost impresionată de mătușa subiect și s-a lăsat condusă de aceasta în mărturisiri, în loc să controleze ea cercetarea), dar pentru asta ar trebui să existe (și) alte cărți. De fapt, Ioana Celibidache – o mătușă de poveste e ca un fir de nisip în clepsidră: dacă lipsește nu avem timingul corect.
Pentru muzicieni și muzicologi cartea aceasta e probabil marginea îndepărtată a unui puzzle, pentru artiști poate fi o sursă de inspirație în găsirea unui echilibru în viața privată pentru a rămâne tumultuos de genial în creație, dar pentru ceilalți – cititorii obișnuiți – cartea e descrierea simplă și sinceră (uneori naivă) a întâlnirii dintre arta și iubire prin puterea și curajul unei femei cu super caracter.
P.S. Pentru mine, cartea asta e despre feminitate și fermitate, despre o femeie care și-a întâlnit marea iubire după două căsnicii și care a învățat să-și șlefuiască ambiția pentru a-și face loc lângă un bărbat mai puternic decât ea. Și da, mi-aș fi dorit să o întâlnesc pentru câteva clipe pe doamna Celibidache să-i spun cât de mulți îl iubesc pe soțul dânsei. Știu că nu s-ar fi supărat.