În Iar dimineaţa vor veni ruşii de Iulian Ciocan (colecția Ego. Proză, Polirom) se împletesc două poveşti fascinante, fantasticul fiind prefigurat de „realitatea” înconjurătoare, ca o profeţie pentru un viitor sumbru şi încărcat de incertitudini.
În ziua de 26 iunie 2020, profesorul de latină Turturică fuge din Chişinău după ce armata rusă invadează Republica Moldova. Nu reuşeşte însă să se refugieze în România pentru că… i-a expirat paşaportul. Întors la Chişinău, găseşte aeroportul sub asediu şi, sub privirile lui, un MiG doboară un avion burduşit cu politicieni moldoveni care încercau să se salveze, iar de aici ajunge în arest… Lumea aceasta imaginară grotescă-terifiantă are la bază una dintre cele mai mari temeri ale moldovenilor.
Într-un alt plan, autorul acestui scenariu futurist, un student basarabean, se întoarce la Chişinău după ce a absolvit Facultatea de Filologie în România. E anul 1995, iar tranziţia rapace devorează o sumedenie de destine. Mai multe personaje, aparţinînd unor medii sociale diferite, îşi trăiesc cu intensitate dramele care, dintr-un alt punct de vedere, sînt de-a dreptul ridicole. Încercînd să-şi publice distopia la o editură mică, tînărul scriitor întîmpină numeroase probleme, care culminează cu un proces kafkian, fiind acuzat de trădare de patrie.
Iată un fragment din romanul lui Iulian Ciocan, în exclusivitate:
”Într-una din zile, Boris Aurelovici căra un sac cu cartofi în spinare şi nu auzi claxonul asurzitor al unui Mercedes impozant care, din spate, îi cerea ultimativ să se dea în lături. În consecinţă, o vertebră din şira spinării îi fu uşor dislocată, iar la spital, îmbunat întru cîtva de coniacul adus de Olga Leonovna, medicul îl somă să nu mai ridice obiecte grele. Aşadar, cariera de hamal se încheiase prematur, iar odată cu sfîrşitul ei se îngustase întreg spaţiul de manevră al lui Boris Aurelovici. Din momentul acela, toţi angajatorii păreau să conspire la decăderea lui, toţi strîmbau din nas cînd îl vedeau şi-i spuneau, fără ocolişuri, că e bătrîn, foarte bătrîn. Bătrîn la numai 55 de ani! E adevărat că tatăl lui Marcel reuşise apoi, printr-un miracol, să mai găsească un loc de muncă. A fost portar într-un cămin studenţesc pînă-n seara în care nişte tineri perverşi l-au îmbătat turtă. Profitînd de deconectarea sa, tinerii răuleni au organizat în cămin o adevărată orgie sexuală, încununată cu un viol răsunător. Iată de ce, în ziua sosirii lui Marcel, Boris Aurelovici nu mai spera să fie angajat vreodată.
Deşi erau strîmtoraţi, părinţii îşi întîmpinară progenitura studioasă cu masa încovoiată de bucate. Olga Leonovna se trezise cu noaptea-n cap pentru a pregăti răciturile, salatele şi plăcintele cu brînză şi cu halva, iar Boris Aurelovici, ignorînd repulsia soţiei faţă de tării, cumpără la tocikă trei litri de xeres dubios.
Au stat la masă în bucătărioara strîmtă, ale cărei plăci de faianţă îşi pierduseră cu desăvîrşire albeaţa strălucitoare a anilor ’60, au mîncat şi au discutat pe îndelete.
„Vasăzîcî, ai diploma în buznar! Ne-o arăţ şî nouă?“, zise, la un moment dat, Boris Aurelovici, privindul iscoditor pe Marcel şi turnînd vinul în pahare.
„N-o am acum la mine… Universitatea ni le eliberează abia în octombrie. Va trebui să mai plec o dată la Braşov ca s-o iau…“, răspunse cu gura plină absolventul.
Trebuia să vorbească mereu tare ca să fie auzit de tatăl surd.
„Hm… Vasăzîcî, îţ vor trebui iarăşi bani de drum… Numai că noi, măi, Marcel, după cum ai observat pisemne, nu pre avem bani di la o vreme… Şî apoi, cum îţ vei găsî di lucru fără diplomî ? Sau vrei sî ti odihneşti pînă-n octombrie?“, întrebă morocănos Boris Aurelovici, uitîndu-se la fiu pe sub sprîncene, dînd apoi peste cap paharul cu vin.
„Lasă băiatul să mănînce, măi, omule! Îi sari în cap de parcă el e de vină că tu n-ai bani!“, se răsti la soţ Olga Leonovna. După care, întorcîndu-se către fiu, încercă să dreagă busuiocul: „Nul asculta, Marceluş. O început să bată cîmpii di cînd s-o-nfrăţit cu tocika. Mănîncă liniştit şi nu-l asculta…“.
Lui Boris Aurelovici însă i se urcase repede xeresul la ţeastă. De aceea, capul familiei se simţi insultat de cuvintele nesăbuite ale soţiei şi, roşu ca racul, tună: „Eu nui sar în cap, fa, proasto! Eu încerc săi explic băietului ista cî o ducim greu, cî trăim numai cu pensia ta, cî sîntim, di fapt, în căcat! Şî el trebui sî ştii cî sîntem în căcat, pentru cî nu mai esti di ţîţî! Noi, măi, Marcel, team ajutat cît ai învăţat în România, da’ acu’… eu nam nici lucru, nici pensie… Va trebui tu acum sî ni ajuţ!“.
„Dumnezeule! Ce cuvinte murdare îţi ies din gură, omule! Te-ai îmbătat iarăşi ca un porc…“, zise Olga Leonovna şi se cruci dezgustată.
„Nu vă certaţi, vă rog mult! Fireşte că o să-mi caut un serviciu! N-am învăţat degeaba în România!“, încercă să detensioneze atmosfera Marcel.
Totuşi, vocea lui nu părea foarte convingătoare. Nu ştia nici el deocamdată ce să caute. I se strecură însă în suflet un soi de teamă pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Era prima dată cînd îşi vedea părinţii neputincioşi. Adevărat că, spre deosebire de soţul ei, Olga Leonovna încerca din răsputeri să salveze aparenţele, dar îngrijorarea i se citea şi ei în priviri. Abia acum Marcel înţelegea cu claritate de ce în ultimele două-trei vacanţe, cînd trebuia să se întoarcă la Braşov, părinţii nu i-au mai umplut genţile pînă la refuz cu murături, dulceaţă şi carne înăbuşită, aşa cum făcuseră mereu pînă atunci. Şi mai înţelese Marcel că şi masa bogată, la care stăteau în clipa aceea, avea puţine şanse să fie reiterată în zilele următoare.
„Asta am vrut s-aud eu di la tini, băietule!“, exclamă satisfăcut Boris Aurelovici, goli voiniceşte un nou pahar cu vin, rîgîi dizgraţios şi căzu zgomotos sub masă, adormind pe loc, aidoma unui prunc alăptat.
Nu mai avea rost să-l trezească. L-au tîrît în camera mare ca pe un sac burduşit cu sfecle de nutreţ, stîrnind praful şi moliile cuibărite în bătrînul covor persan. Apoi, transpirînd binişor, s-au opintit îndelung săl ridice în pat. Au revenit, descumpăniţi, în bucătărioară şi au mai discutat o vreme, încercînd să facă abstracţie de sforăitul apăsat ale cărui tonalităţi şuierătoare umpleau întreg apartamentul şi răzbăteau chiar pe palier…”
Iulian Ciocan este autorul romanului Înainte să moară Brejnev, tradus deja în cehă, un roman care amintește de naturalețea lui Bulgakov, dar şi de umorul strălucit al lui Harms. Este prozator, publicist şi critic literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Transilvania” din Braşov în 1995. În 2007, la Editura Polirom i-a apărut romanul Înainte să moară Brejnev, tradus în cehă (Dybbuk, Praga, 2009), iar în 2011 a publicat la Editura Tracus Arte romanul Tărîmul lui Saşa Kozak, tradus în slovacă (Kalligram, Bratislava, 2015) şi în franceză (în curs de apariţie la Belleville, Paris). E prezent cu un fragment din cel de-al doilea roman în antologia lui Aleksandar Hemon Best European Fiction 2011 (Dalkey Archive Press, SUA). Invitat, în aprilie 2011, la New York la festivalul literar PEN World Voices. Este comentator al postului de radio Europa Liberă din 1998. A mai publicat proză în reviste din SUA, Belgia, Germania şi Brazilia, două cărţi de critică literară şi opt volume de publicistică. Membru PEN-Club, Republica Moldova.