Ce se întâmplă pe frontul de Est? Nimic deosebit, apar în continuare scriitori foarte buni de care nu ştim mai nimic. Unul dintre ei e rusul Zahar Prilepin, jurnalist, scriitor, membru al Partidului Naţional Bolşevic (partid care nu e recunoscut legal în Rusia). La numai 36 de ani are deja la activ două campanii în Cecenia, se opune public lui Putin şi autorităţilor din Nizhni Novgorod (oraşul s-a numit Gorki până în 1990) unde lucrează pentru Novaia Gazeta. Are aşadar o întreagă istorie publică din care îşi alimentează şi forţa ficţională.
Prima carte a lui Prilepin tradusă în româneşte este Sankea, un roman publicat acum 5 ani care a ajuns la zece ediţii în Rusia. Vioiciunea şi tematica amintesc de un Malraux de tinereţe (Calea Regală). Cum treci, într-un regim opresiv, de la gânduri radicale, la fapte radicale şi, într-un final, la cum treci la proteste care încep să fie judecate drept terorism?
Povestea lui Saşa (sau Sankea), un membru al Uniunii Forţelor Constructive, un partid radical care se manifestă prin atacuri mai curând „creative“ la adresa puterii – diverse personalităţi sunt împroşcate cu maioneză, roşii, iar bătăile cu jandarmii sunt la ordinea zilei. În felul acesta partidul câştigă forţă mediatică spre disperarea poliţiei şi a serviciilor secrete. Rusia contemporană e prezentă în toată splendoarea ei. Partidul din roman este un corespondent evident al Partidului Naţionalist Bolşevic care chiar a fost interzis în urmă cu vreo 4 ani. Eduard Lemonov, şeful partidului, intelectual notoriu, chiar a făcut puşcărie (în romanul lui Prilepin are alt nume, dar aluziile sunt străvezii), iar membrii acestui partid au fost în mod repetat arestaţi cu zecile după fiecare manifestaţie. Însăşi istoria ideologică a PNB e una complicată, imposibil de prins în două vorbe. Cert e că erau prezente în discursul lor şi un fanatism eurasiatic, dar şi tot soiul de progresisme ceva mai uşor recognoscibile: manifestaţii pentru dreptul la liberă exprimare sau pentru dreptul de a participa la alegeri. Şocant pentru spaţiul nostru cultural poate fi modul radical şi direct în care îşi exprimă personajele (dar şi unii intelectuali ruşi autentici, opozanţi ai regimului Putin) credinţele politice. Cum spune chiar eroul principal, Saşa, Rusia nu se poate drege decât prin revoluţie.
PNB a fost taxat şi drept partid de intelectuali care fac gesturi simbolice, estetizante. Trecerea la „acţiunea directă“ (ocuparea unor instituţii publice pentru câteva ore) a venit însă cu acuzaţii grave de conspiraţie împotriva statului şi terorism. Prilepin prinde toată zbaterea unei generaţii de tineri care urăsc puterea şi care obosesc să se consume în acţiuni conformiste de protest care se termină mai mereu cu o bătaie bună. Saşa e un tânăr de vreo 25 de ani care vrea să pună mâna pe armă şi să intre în război total cu puterea, după ce este torturat sălbatic de forţele FSB (ex-KGB). Motivul – un protest la Riga împotriva unui regim care incriminase veterani eroi din Al Doilea Război Mondial (faptele sunt reale, o relatare aici). Saşa îşi trimisese un prieten să ocupe un turn simbolic în Riga, iar iubita sa îl trădează involuntar sunându-l pe un telefon urmărit de FSB.
Există pasaje interesante în carte, în care Saşa are întâlniri şi cu „moderaţi“, oameni prinşi în sistem care îi reproşează că e prea desuet, că repetă formule nostalgice de comunism şi de naţionalism. E evident că Prilepin cunoaşte foarte bine fiecare detaliu al dezbaterii şi este probabil pentru prima oară când cititorul român are acces la o problematizare atât de diferită a prezentului rus. Cum poţi fi şi anti-Putin şi anti-occidentalizare în acelaşi timp. Cum poţi fi progresist având ca bagaj de atac idei stridente şi amestecate? Ei bine, poţi fi toate astea dacă urăşti puterea sincer şi dacă puterea te-a călcat în picioare ca pe un gunoi.
Două vorbe despre traducerea lui Vladimir Bulat – e evident că în unele pasaje nu sună tocmai în regulă. Nu ştim exact (pentru că nu ştiu rusă) de ce „un bocanc i-a aterizat pe fizionomie“ şi nu în figură. Sau de ce „Saşa a răspuns repede şi deosebit de josnic“ (!?). Notele explicative însă sunt utile, păstrarea unor termeni ruşi e contagioasă şi, cum explică la un moment dat traducătorul, Prilepin pune şi nişte probleme ciudate de limbă, folosind amestecuri greu explicabile de neologisme şi arhaisme (un fel de expresie stilistică a ideologiei „naţbol“).
L-am cunoscut pe Prilepin acum un an (a fost invitat la Festivalul Internaţional de Literatură din Bucureşti). L-am intervievat şi încă de atunci, în numai câteva vorbe, omul a dat o idee foarte clară despre fronturile pe care luptă: realităţi imposibile, violenţă de care s-a lovit ca soldat şi ca jurnalist; dar şi interpretări nuanţate sau radical diferite de cele oferite oficial. A lucrat la Novaia Gazeta, a fost şi el călcat de FSB. Îi numeşte pe Putin şi pe Medvedev cei doi sâni de silicon ai Rusiei (o formulare mult mai tare decât biata „Robin şi Batman“ desprinsă din documentele wikileaks). Dar e nuanţat şi atunci când vine vorba de Cecenia, doar a făcut războiul acolo. Îmi spunea că ar putea scrie şi ca Politkovskaia, dar ar putea la fel de bine să scrie o carte despre ororile comise de ceceni asupra familiilor de civili ruşi. Prilepin nu e un tip comod, are autenticitatea pe care cel puţin pe aici am uitat-o de cam mult timp. Faceţi o cură de dezintoxicare de atâta „moderaţie“ şi „normalitate“, aşadar.