Literatura este o meserie care-ţi ia tot timpul. Este foarte absorbantă.
W. Somerset Maugham
Îmi place Barnes enorm. Îmi place ce scrie, cum scrie şi chiar şi felul în care îşi trăieşte viaţa are ceva care te face să întorci capul după el. Dacă cititul ar fi ca mersul pe stradă.
Cartea lui Nimicul de temut, apărută în 2008 şi tradusă la Nemira în 2009, este gândită cu foarte mulţi ani înainte de a apărea. Tema morţii, a mortalităţii, îl bântuia şi-l bântuie aproape zilnic pe Barnes, încă de pe când avea cincisprezece ani. Cartea a apărut în octombrie 2008, iar la 20 octombrie 2008 i-a murit soţia, Pat Kavanagh, cunoscută ca agent literar cu succes profesional de cancer cerebral. El avea şaizeci şi doi de ani, ea şaizeci şi opt de ani. Ea era o femeie fascinantă, admirată, exotică, frumoasă. Erau un cuplu fără copii, au avut chiar un interval de separare în relaţia lor legitimă, când ea a avut o aventură cu o scriitoare lesbiană. Nimic nu contează însă, dacă citim gândurile lui despre căsătorie şi ceea ce a reţinut el şi, desigur, i-a plăcut ce au spus alţii despre această instituţie. Mulţi au spus că ea nu este decât o conversaţie. „Te căsătoreşti pentru a continua conversaţia“, a spus Ford Madox Ford şi tot aşa a mai spus şi Marlaux. Într-un interviu, Barnes îl citează pe Raymond Chandler, pentru care căsătoria era ca un ziar cotidian, proaspăt şi nou, mereu.
Această carte este şi nu este autobiografică. Este autobiografică pentru că moartea părinţilor, memorii din copilărie, fratele său, viaţa bunicilor sunt surprinse aici cu un amestec ameţitor între iubire, înţelegere, luciditate şi spirit critic. Părinţii sunt şi ei oameni, au limite, slăbiciuni, frustrări, egoisme, dar sunt părinţi pe care-i poţi considera că au fost buni. Asta este părerea lui Barnes, căruia îi displace adulaţia. Pare chiar că o detestă. Pe de altă parte, într-unul dintre multele interviuri, el afirmă că este „fascinat de viaţa emoţională şi sexuală a oamenilor“. Şi, în fond, şi părinţii lui sunt oameni. Aşa se face că ceea ce scria Iris Murdoch în una dintre cărţile ei, „În toate căsniciile unul dintre parteneri este egoist, iar celălalt mai puţin. Se instalează un model de viaţă, care în scurt timp devine inflexibil, în care unul dintre cei doi întotdeauna cere, iar celălalt dă“. Cea care era egoistă era mama lui şi el vede clar acest lucru. Tatăl însă, cel care niciodată nu i-a spus lui „te iubesc“, dădea totuşi, mereu, în stilul lui resemnat.
Mulţi dintre cei care s-au referit la această carte, intervievatori cunoscuţi, au sesizat afirmaţia lui: „Nu cred în Dumnezeu, dar îmi lipseşte“. Felul în care Barnes îl gândeşte pe Dumnezeu se datorează, fără îndoială, mediului în care a trăit, părerilor părinţilor lui – care nu au abordat niciodată trei subiecte, şi anume religia, politica şi sexul -, părerilor fratelui lui despre divinitate, dar şi felului în care au gândit mortalitatea scriitori, artişti pe care ei îi consideră „ascendenţi nu de sânge“. Barnes se confesează, scriind despre vizitele pe care le face la cimitir acestor ascendenţi, povestind despre felul în care ei şi-au găsit sfârşitul, lucruri aflate de la unii dintre ei despre cei care au fost înaintea lor „recuperaţi“ de părinţi. Expresia lui după care oamenii mor când sunt recuperaţi de părinţi mi-aminteşte de o ţărancă din Surani, care-şi gândea cu seninătate sfârşitul spunând „când o să mă-nşir la morţii mei“, sugerând evident genealogia.
Ciudat este că unele lucruri citite în această carte le ştiam asociate altor surse. Aşa este povestea pe care a aflat-o Barnes citindu-l pe Maugham. Cică „un negustor din Bagdad îşi trimite argatul să cumpere de-ale gurii. La piaţă, omul este înghiontit de o femeie; întorcând capul, îşi dă seama că este Moartea. Fuge înapoi acasă, galben şi tremurând de frică, implorându-şi stăpânul să-i împrumute calul, să plece fără întârziere la Samara, să se ascundă de Moarte. Stăpânul încuviinţează şi argatul porneşte în goană. Apoi stăpânul pleacă şi el la piaţă, intră în vorbă cu Moartea şi-i reproşează că i-a ameninţat sluga. Vai, îi răspunde Moartea, dar nu l-am ameninţat, gestul era de surprindere. Am fost uluită să-l văd la Bagdad, ţinând seama că am întâlnire cu el la Samara, diseară”. Ştiam această istorioară, cu alte localităţi dar, bineînţeles, nu mai ştiam sursa.
Găsim în această carte multe vorbe, însemnări, discuţii despre moarte ale unor mari artişti, găsim şi gânduri despre memorie, identitate. Ele târăsc după ele tot felul de asociaţii, ca observaţia lui Stravinsky, făcută la bătrâneţe, care l-a făcut pe Barnes să n-o uite: „Mă întreb dacă memoria este adevărată, şi îmi dau seama că nu se poate, şi că până la urmă, trăim potrivit memoriei, şi nu adevărului”. Este o observaţie care pune orice psiholog, chiar şi cel profan, pe gânduri.