Putere, sex, bani. Intri cu triada asta la luptă şi contează foarte mult cît de în forţă, cît de serios poţi să ataci problema, fără să te fereşti de clişee, cît de bine poţi să navighezi prin locuri comune şi să le stroci de tot ce au ele mai bune. Ăsta e Don DeLillo în general şi în Cosmopolis în particular. Găsiţi în librăria Elefant cartea în engleză şi vreau să v-o prezint pentru că se apropie şi momentul lansării filmului lui Cronenberg cu acelaşi nume. Să citeşti o carte bună înainte de ecranizare e un deliciu. Invers poate fi un chin. Conflictul dintre cultura imaginii și literatură e mai clar şi univoc în cazul ecranizărilor decît în orice altă situaţie.
Filmul lui Cronenberg a avut presă foarte bună la Cannes, a fost considerat un mare nedreptăţit (ştiu că a fost premiat Mungiu, dar asta e). Chipul junelui prim din afiş – ăla lansat de seria plicticoasă Twilight – v-ar putea descumpăni. Staţi liniştiţi, e Cronenberg, omul ăsta face din actori simple pretexte, exploatarea e totală, şi e spre binele lor. 
Cartea însăşi e concepută ca un videoclip nervos. Singura linie narativă e asigurată de traseul limuzinei în care un tînăr lup al burselor pariază nebuneşte pe o monedă asiatică. Între timp trece printr-o mare de revolte prin centrul New-Yorkului, îşi trăieşte şi o rutină a puterii şi seducţiei. Unde merge eroul ăsta nemilos, cinic şi seducător? Să se tundă.
DeLillo spune că scrie extrem de „vizual”, are tot timpul o cameră de luat vederi imaginară pe umăr, dar asta nu i-a uşurat deloc relaţia cu cinematografia. A încercat o singură dată şi a ieşit un dezastru de care nu vrea să-şi amintească (Game 6 cu Robert Downey jr – mai multe povesteşte într-un excelent interviu aici).
Romanul a fost publicat în 2003, cu ceva timp înainte să explodeze fatal criza. Şi cu 8 ani înainte de mişcările de tip Occupy pe care DeLillo le prezice în manieră proprie. El declară de altfel că aceste proteste sînt de fapt accelerări ale capitalismului care nu fac altceva decît să sporească forţa şi recompensele celor de la vîrf. Unul din personajele memorabile, Sofia, consiliera eroului din limuzină, Eric, chiar îi spune că protestatarii limuzinei nu sînt decît simple emanaţii ale Wall Street-ului care e în curs de adaptare şi metamorfozare.
Pe panourile care arată indicii bursieri apare şi în carte – şi chiar în trailerul filmului – fraza celebră cu care începe Manifestul Comunist: „un spectru bîntuie Europa” (în carte „un spectru bîntuie lumea”. Însă interpretarea e diferită. Spectrul nu e comunismul, ca-n textul lui Marx şi al lui Engels. Pieţele sînt „spectrul”, spune Sofia, manifestaţiile de stradă sînt văzute ca nişte tranzacţii de tip nou între stat şi capital. Eric însă o opreşte, nu poate accepta că un om care-și dă foc e doar un „clișeu”. Una e să fii cinicul cu bani şi alta e să fii cinicul teoretician, plătit exact pentru asta.