Splendoare (Biblioteca Polirom, seria Actual) de Margaret Mazzantini este un roman despre adolescenţa zbuciumată a doi băieţi, două caractere în care se împletesc nelinişte interioară şi capriciu, tenacitate şi aplecare spre carnal.
După copilăria petrecută alături, Guido şi Costantino sînt purtaţi de viaţă pe drumuri separate. În ciuda despărţirii, legătura tensionată dintre ei creşte în intensitate şi, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmînd fire comparabile pînă în clipa reîntîlnirii. Harta iubirii lor ajunge să descrie atît o Romă impregnată de mitologie, cît şi o Londră extravagantă, oraş în care cuplul îşi poate pierde urma, o călătorie prin viaţă din care transpare adevărul că splendoare înseamnă însuşi propriul fel – unic, complicat – de a fi.
Un tribut adus iubirii eliberate de orice constrîngere, care găseşte curajul de a transforma ruşinea în frumuseţe. (Il Centro)
Splendidă în romanul Splendoare este abilitatea autoarei de a se apleca asupra pasiunii dintre protagonişti cu atîta naturaleţe, încît face uitată tema homosexualităţii care impune personajelor o imensă problemă morală şi socială, un păcat de la care trebuie să se înfrîneze dinaintea judecăţii celorlalţi. Dar care în esenţă nu e altceva decît iubire: totală, deplină, viscerală şi sublimă. (La Repubblica)
Un roman care transcende graniţele simplei istorisiri de viaţă pentru a cuprinde desfăşurarea a două existenţe, din copilărie pînă la maturitatea tîrzie. Şi face acest lucru cufundîndu-se în curgerea vieţii, printre splendori şi prăbuşiri, printre loviturile sorţii şi alegerile dramatice, abandonîndu-se ca şi cum ar fi în orice moment pradă unei voinţe care o călăuzeşte şi o determină. (Il Messaggero)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Era fiul portarului. Tatăl lui avea cheile de la apartamentul nostru, atunci când plecam uda florile mamei. O vreme, pe uşa de la intrarea în bloc au fost două cocarde albastre, a lui mai decolorată decât a mea, pentru că era cu câteva luni mai mare decât mine. Ne întâlneam mereu când eram copii, el cobora, eu urcam. Ne era interzis să ne jucăm în curte, unde un palmier uriaş mângâia liniştea vechilor locatari. Un bloc din epoca fascistă lângă Tibru. Îl vedeam de la fereastră, când se furişa, cu mingea sub braţ, printre trestiile de pe malul apei.
Maică-sa făcea curăţenie în birouri dimineaţa foarte devreme. El se organizase, punea ceasul să sune, deschidea frigiderul şi îşi umplea cana cu lapte. Îşi înfunda şapca pe cap, îşi încheia paltonul. Ne întâlneam aproape în acelaşi loc în fiecare zi. Eu eram mult mai adormit decât el. Mama mă ţinea de mână, el era mereu singur. Salut. Mirosea întotdeauna a pivniţă, a subsol urban. Făcea trei paşi şi un salt. Trei paşi şi un salt.
N-am avut fraţi, mi-am petrecut timpul singur. Întins pe covor, ţineam în mână o jucărie cu care împuşcam, mă luptam. Sâmbăta după-masa mama mă ducea la librărie sau la teatru. Doar duminica eram cu amândoi părinţii. Tata cumpăra ziarele şi le citea pe canapeaua de piele din clubul unde luam masa de prânz. Dar uneori, când ne plimbam cu bicicleta, se oprea pe malul apei şi îmi arăta păsările care pluteau la suprafaţă spre mare.
Eu mâncam în bucătărie, mâncăruri fără consistenţă şi fără gust, lângă o servitoare întoarsă cu spatele care făcea ordine. S-a schimbat de multe ori, dar pentru mine a fost mereu aceeaşi, o figură blândă, dar ostilă, care i-a permis mamei să mă abandoneze toată copilăria mea. Georgette era arhitectă, dar nu profesa, ci activa în Italia Nostra, stăpânită de o pasiune febrilă faţă de orice formă de voluntariat cultural, astfel încât nu avea niciodată un program fix. Când se întorcea acasă, îşi scotea pantofii şi vorbea cu tata despre întâlnirile ei minunate, despre lupta împotriva dărâmării centrului vechi. Era o belgiană de origine modestă, fiica unor emigranţi italieni, aşa încât foamea ei de adult se îndrepta în totalitate către pâinea aceea intelectuală care, atunci când era mică, lipsise cu desăvârşire în casa ei, cea a unui modest cantonier.
Tatăl meu, dimpotrivă, era un om tăcut şi monoton în tot ce făcea. Pentru mine, un rival neatrăgător, cu spada tocită. O iubea pătimaş pe mama, o privea la fel ca mine, până la uitarea de sine: o pasăre exotică intrată din greşeală în casă, doar atât cât să zboare între pereţii ăia, tăindu-ne respiraţia.
Palierul era elipsoidal cu plăci de marmură rombice verzi şi negre, balustrada din bronz, ascensorul, o elegantă cabină din lemn de cireş cu geamuri, urca la vedere pe casa scărilor. Cablurile negre ale angrenajelor coborau încet bine unse. Musafirii se priveau în oglindă, îşi ajustau reverul hainei, expresia feţei, în timpul acelei călătorii ascensionale care îi ridica din lume şi îi lăsa pentru o clipă faţă în faţă cu ei înşişi în cabina maiestuoasă, care, cu mirosul ei de ceară pentru lemn şi lumina ei slabă, părea un confesional. Palatul de Justiţie era cu câteva străzi mai încolo, pe palierul nostru se afla biroul unui notar şi la etajul de deasupra cel al unui ilustru avocat. Mi-am petrecut copilăria imaginându-mi oamenii care urcau, feţele, hainele, sentimentele lor.
Zăbovesc asupra ascensorului pentru că el reprezintă elementul mecanic care unea partea de jos cu cea de sus, strada cu apartamentul nostru, zgomotul cu tăcerea locurilor goale. Familia portarului nu avea nici un motiv să-l folosească. Erau singurii locatari de la subsol, nişte trepte întunecate coborau către pivniţe, acolo se afla intrarea în locuinţa lor. Nu-i vedeam niciodată intrând sau ieşind. Doar rareori, sâmbăta după-masa, se întâmpla să-i întâlnesc atunci când se întorceau de la angroul unde-şi făceau cumpărăturile pentru întreaga lună, tatăl căra în spate cutiile cu roşii în bulion, cu ulei de floarea-soarelui. Copiii erau îmbrăcaţi decent cu scurte căptuşite atunci când era frig, fetiţa cea mare avea o apărătoare de urechi din blăniţă albă. Spre deosebire de fratele ei, îşi ridica privirea spre mine, ea chiar părea că vrea să sfideze o altă lume decât a ei. Un iepuraş curios care amuşina un viitor dincolo de cuşcă. Costantino nu, nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată chipul. Doar spatele încovoiat, elastic şi solid. Dispărea. Se grăbea să dispară. Era probabil ziua lor de sărbătoare, veselia lor.
Îmi imaginam locuinţa aceea umedă, alimentele de proastă calitate împrăştiate pe faţa de masă din plastic sub lumina albăstruie a televizorului. Tatăl, fumător, cu o pată de psoriazis pe frunte, mama, cât un tirbuşon, mirosind întotdeauna a clorul cu care spăla scările blocului şi care-i intrase deja în piele, de la mâinile roşii până la coatele crăpate. Şi totuşi, la ora şase în fiecare seară, când se închidea poarta, ei se adunau sub acelaşi neon, copiii îşi făceau temele pe masa din bucătărie.
Eu învăţam stând pe jos, cu spatele lipit de peretele de la intrare, cred că am lăsat acolo un semn, asemănător celui din grajd unde calul îşi loveşte crupa. Era pur şi simplu locul cel mai apropiat de lumea exterioară, de zgomotul vieţii. Apartamentul era gol, doar în spate exista o cameră iluminată unde călca servitoarea. Silueta unei femei care nu era mama mea. Ca o sperietoare care păzeşte via. Aş fi preferat să rămân singur, să accept cruda realitate a abandonului decât înşelăciunea aia. Italia, ţară de emigranţi, începea pe-atunci să primească primele valuri de imigranţi. Când bătrâna servitoare sardă s-a întors acasă la ea, Georgette le-a deschis uşa unor somaleze, magrebiene, eritreene. M-a încredinţat mirosurilor lor, zâmbetelor lor de măşti africane. Eram copilul ideal pentru o servitoare străină, un trup tăcut, aproape invizibil. Se îndreptau spre spălătorie împovărate de întunecata lor nostalgie. A fost primul exerciţiu uman pe care l-am făcut, să mă sufoc sub şorţurile lor în carouri, să stau deoparte în compania acelor vieţi aflate la distanţă de întregi civilizaţii. Am învăţat că scândura de călcat e regatul magic al acestor vieţi, căldura şi monotonia gestului repetat le permite fuga de realitate, regăsesc un destin întrerupt, o casă lacustră, o mizerabilă piaţă de seminţe şi capre. Uneori îmi arătau fotografii cu copiii lor, mă uitam la mutrişoarele alea bătucite de sărăcie.
Lipit de podea, lângă uşa de la intrare, imposibil de mişcat, mă lăsam pătruns de umbre, acoperit de întuneric. Aşteptam întoarcerea mamei, gleznele ei subţiri, tivul paltonului, vocea singurei femei care avea dreptul să locuiască în casa aceea şi care îmi ocupa sufletul cu totul. Şi chiar dacă eram supărat, nevoia de ea, însăşi ideea că o voi revedea mă făcea să mă topesc în lacrimi, în tandre şi deprimate gânduri de dragoste. Zăceam lângă uşă ca o coajă de ou goală, pradă unor teribile presupuneri, cu ideea fixă că ar putea să i se întâmple ceva. Fiecare pornire a ascensorului însemna o lungă pauză, o tresărire dureroasă urmată de o apnee, în care mă rugam şi deveneam un şoarece docil în aşteptarea unei bucăţele de brânză. Oh, cunosc bine zgomotul acela de metal care frânează, de lemn care se închide lent ! Mă vor urmări până la sfârşitul zilelor zgomotul vlăguit al aşteptării şi dreptul ei de a exista negat, interzis. Paşi care par că se apropie şi care apoi se îndepărtează nemiloşi, pătrund într-un alt loc, într-o altă familie.”
Margaret Mazzantini este autoarea bestsellerului Nu te mişca (cu peste două milioane de exemplare vîndute), tradus în 35 de limbi şi ecranizat în regia lui Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal.
Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa în diverse ţări europene, mai ales în Spania, pînă cînd familia ei se stabileşte definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema şi televiziune, Margaret Mazzantini renunţă la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mişca (2001; Polirom, 2004, 2013), ecranizat în 2004, primeşte premiile Strega, Grinzane Cavour şi Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primeşte Premiul Campiello şi este la rîndul lui ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineaţa (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese şi Matteotti) şi Splendoare (2013). În prezent trăieşte la Roma, alături de familie.